N. Steinhardt
Antigona agonistă
O dublă acută grijă pentru actualitate şi unicitate constituie, zic eu, o pacoste a publicisticii noastre.
Pacoste care adeseori se abate şi asupră-mi. Şi cuget că
aşa trebuie să fie pentru toţi cei care deţin o cronică
permanentă şi totuşi au (ori cred că au) ceva de spus despre o carte mai mult sau mai puţin recent apărută. Li se răspunde ferm : volumul a fost recenzat ! Dar e interesant şi e complex, mai am un adaos de făcut, stăruie cel în întîrziere, cel din afară, cel neştiutor al regulilor procedurale. Şi-şi îngăduie a stărui : oricît de pricepută şi de cuprinzătoare ar fi o recenzie, poate că
tot nu epuizează materia, că mai dăinuie aspecte ori implicaţii neluate în seamă şi vrednice de relevat . . În zadar grăieşte. Ori răspunsul se mlădiază în tonalitate mai ţepoasă, mai răspicată : cartea-i apărută acum un an (ori doi) ! Presupunînd prin aceasta caracterul nu numai incongruent, ci şi niţel morbid al cererii de a mai scrie despre un subiect definitiv închis şi rezolvat. Ca la tribunal, la arhivă, unde condicarul puţin voitor se arată a mai scoate din raft dosarul metodic rînduit, ori ca la băcănie, unde tejghetarul s-ar minuna dacă i se cere să repună în circulaţie un produs alterat.
Cu atît mai vîrtos apare ciudată ori măcar neconformă tipicului dorinţa mea de-a spune cîteva cuvinte în legătură cu Vina tragică de Ileana Mălăncioiu. Pe coperta interioară a colecţiei acesteia de eseuri (în bună
parte cu o singură temă) data publicării se arată a fi 1978. E prin urmare curată cutezanţă ori inconştienţă a voi să revin asupra a ceea ce a văzut lumina tiparului acum atît amar de vreme ! Cer, totuşi, încuviinţarea să
o fac, avînd drept circumstanţă atenuantă că nu despre volum în sine nutresc intenţia de a mă pronunţa, ci numai despre un foarte scurt fragment din osebit de interesantu-i cuprins. (Fiindcă nu mă pot opri a nu
306
Anexă
menţiona că tot ce scrie Ileana Mălăncioiu în aceste pagini despre Sofocle, Shakespeare, Kafka, Dostoievski, psihologie paradoxală şi tragic poartă pecetea sincerităţii, atenţiei şi isteţimii ; ideile la modă, formulele convenţionale, termenii pseudosavanţi luaţi în general drept buni fără discernămînt sînt zdravăn scuturaţi şi decisiv trimişi la plimbare - autoarea e o româncă înzestrată cu deşteptăciune şi perspicacitate, nu se lasă
biruită de cuvinte lungi ori de expresii găunoase, doar îmbrăcate în robe de ceremonie academică.) Mă opresc anume (după ce m-am delectat de felul cum a fost înfăţişată pricina şovăielii hamletiene, fără
de concursul lui Freud) la o frază aflată la capitolul consacrat Antigonei. Aceasta, înainte de a trebui să
moară, din porunca lui Creon, rosteşte vorbe mari, oarecum nedrepte, iuţi, emfatice, lipsite de măsură. Corul piesei lui Sofocle aşa le consideră. Şi nu numai corul ; ci autorul însuşi (pe care-l reprezintă), mulţi comentatori din trecut şi contemporaneitate ; şi Ileana Mălăncioiu, la rîndul ei.
Ea însă, degrabă se îngrijeşte a preciza ; şi dintr-o dată studiul ei erudit şi cald, atrăgător şi cumpătat ia un colorit cu totul străin de adjectivele pe care le-am utilizat, adjective ale vieţii de toate zilele, ale criticii comune, ale aprecierilor standard, devine admirabil, se înalţă, se sfinţeşte, atinge nivelul adevărurilor profunde, al celor descoperite în clipe ori situaţii cînd pentru conştiinţă ori talent nu mai există decît imperativul categoric de a împărtăşi tuturor ce li s-a dezvăluit.
Autoarea îşi însuşeşte deci reproşul lipsei de măsură
adresat Antigonei, apoi însă îl întregeşte : ,,Dar cine îi mai poate cere oare păstrarea totală a calmului şi a dreptei măsuri unui om care, spre a se conforma cu conştiinţa sa, a ales moartea, deşi nimic nu iubea mai mult decît viaţa ?".
Admirabil, o repet ; şi nu-mi este ruşine şi nu-mi pasă de se va spune că vorbesc cu patimă ori părtinire ori entuziasm diletantic.
Mai întîi e de remarcat menţiunea : ,,deşi nimic nu iubea mai mult decît viaţa". Nu-s pomeniţi cei ce merg la moarte pentru că sînt atraşi de ea : o caută sau trag nădejde că-i va scăpa de nereuşită, de irosirea timpului de care zadarnic au dispus, de suferinţă ori de nevroză
Referinţe critice
307
