Vina tragică
27 1
drept a grăit robul său Iov care L-a acuzat pentru că l-a făcut să sufere în mod nejustificat decît prietenii acestuia care L-au apărat -, a dus la ideea că
tragedia apărută pe fondul Creştinismului ar fi substanţial diferită de cea antică.
Pentru a depăşi separarea nejustificată a tragediei antice de cea europeană de după aceea şi a putea privi cu aceiaşi ochi tragedia de totdeauna -
care în esenţă este aceeaşi - pînă în acest capitol final am evitat noţiunile de păcat şi culpabilitate.
Am preferat să plec de la textele autorilor tragici şi să utilizez termeni ca : faptă, conştiinţa faptei, maculare, pierderea valorii umane, încălcarea legii, proces de conştiinţă, reconcilierea cu legea şi cu sine etc. , aşa cum sînt folosiţi în mod curent, pentru a lăsa analiza propriu-zisă să dezvăluie toate nuanţele vinei tragice - esenţială pentru destinul eroului tragic şi prin el pentru destinul uman.
Am stabilit deja că vina şi culpabilitatea sînt două noţiuni care nu se suprapun.
Vina presupune neapărat fie săvîrşirea faptei, fie determinarea săvîrşirii ei de către altcineva.
Culpabilitatea reprezintă interioritatea pierderii valorii umane prin încălcarea de către erou a legii morale a vremii, asumată de el ca proprie lege. Eroul tragic poate avea sentimentul culpabilităţii fără să fi săvîrşit încă fapta care apasă
asupra lui din clipa cînd află că e predestinat să
şi-o asume. Calea pe care află ce este predestinat să facă nu este esenţială, cum ar putea să pară la prima vedere. Importante sînt prevestirea ca atare şi faptul că este luată în serios.
Oedip interiorizează posibilitatea pierderii valorii umane din clipa cînd află prevestirile făcute prin oracol, iar Hamlet ajunge la disperarea care conţine în sine pierzarea din clipa cînd îi vorbeşte spectrul tatălui său şi ştie că trebuie să lupte împotriva ordinii întemeiate pe crimă a lui Claudius înfăptuind el însuşi o crimă.
272
Ileana Mălăncioiu
Deşi ruptura dintre tragedia anticilor şi cea de după aceea a fost făcută prin conceptul de culpabilitate, dacă îl definim ca interioritate a maculării sau a pierderii valorii umane prin faptele ce trebuie asumate cu sau fără voia sa de către eroul tragic, aşa cum face Paul Ricreur, ajungem să
refacem tot prin el această legătură ruptă în mod arbitrar. Faptul că macularea e înţeleasă în mod diferit - în funcţie de legea morală a vremii admisă de erou ca proprie lege şi încălcată de el împotriva voinţei sale sau datorită unor exigenţe de semn contrar - nu are importantă. Important este ca ea să se producă. În afara' ei nu poate fi vorba de tragedie, în care nu contează atît pedeapsa, cît autopedeapsa.
Oedip interiorizează dubla crimă prezisa ca pierdere a valorii umane înainte de a ajunge să-şi ucidă fără să ştie tatăl şi să o ia de soţie pe mama sa. Oreste interiorizează macularea prin uciderea mamei sale înainte de a-şi răzbuna tatăl şi a fi fugărit de eriniile care îl pedepsesc pentru matricidul comis. Hamlet interiorizează fapta pe care e silit de împrejurări să şi-o asume de-a lungul întregii tragedii care îi poartă numele, deşi nu o poate săvîrşi decît în vreme ce moare el însuşi.
Lady Macbeth, care părea întruparea voinţei răului, ajunge şi ea să interiorizeze macularea ca pierdere a valorii umane, să nu mai poată dormi şi să
umble prin odaie spunînd : ,,Tot mai miroase a sînge aici. Toate balsamurile Arabiei nu pot să
cureţe mîna asta mică". Ivan Karamazov, care spunea că într-o lume în care copiii suferă totul este permis, ajunge să interiorizeze pierderea valorii umane datorită faptului că se face vinovat atît de uciderea tatălui său, cît şi de condamnarea nedreaptă a fratelui său şi să înnebunească. Joseph K.
interiorizează pierderea valorii umane din clipa cînd are presentimentul condamnării la o viaţă
fără sens pentru că nu ştie ce se află în spatele
