aceea de a nu-l pedepsi la timp pe ucigaşul tatălui său şi a contribui astfel fără voia lui la sinuciderea Ofeliei şi la moartea mamei lui şi aceea de a ucide, totuşi, în pofida principiilor sale şi a se nega astfel pe sine.
Hamlet nu trebuia să supravieţuiască în nici un caz faptei sale care echivalează cu asumarea riscului cunoaşterii cu preţul căderii. Nu ar fi dat o senzaţie de eliberare spectatorului faptul că
acest prinţ al gîndirii umaniste ar fi supravieţuit morţii Ofeliei şi a Reginei Gertrude şi faptei sale prin care a fost silit să-şi încalce propriile exigenţe morale şi că ar mai fi trăit pe undeva, nu se ştie pe unde, fiindcă după acea întîmplare tragică i s-a pierdut pur şi simplu urma.
Un Hamlet care ar fi supravieţuit îndoielii sale tragice sfirşite o dată cu fapta ar fi fost „mai mort"
decît acel Hamlet ce ucide numai atunci cînd este el însuşi ucis.
Din punctul de vedere al tragediei, înviaţii Oreste şi Raskolnikov nu mai sînt altceva decît nişte morţi frumoşi pe care îi putem arăta cu degetul că ar fi scăpat ... Au scăpat, dar unde mai sînt, după aşa-zisa lor absolvire, şi de fapt pînă cînd au scăpat?
N-are dreptate, deci, Dcimenach atunci cînd susţine că în tragedie moartea nu interesează.
E drept, ea nu contează ca fapt biologic obişnuit.
Dar tragedia nu poate face abstracţie de moartea biologică, în absenţa căreia revolta metafizică ar deveni fictivă, întrucît i-ar lipsi suportul real.
De multe ori în însemnările autorilor tragici se întîlnesc mărturisiri ca : ,,Azi l-am omorît pe eroul meu X".
Dacă nu pe o pagină anume, undeva în creierul său, Shakespeare trebuie să fi făcut şi el însemnarea : ,,Astăzi l-am omorît pe Hamlet". Chiar dacă
prinţul danez nu moare pur şi simplu şi nu în moartea lui stă tragedia care îi poartă numele. Pe el îl
Vina tragică
265
omoară autorul care l-a conceput în vederea fapteimenite să-l afirme şi în acelaşi timp să-l nege.
Eroul de tragedie nu numai că este ucis decătre autor pentru a-i transforma viaţa în destin şia face ca soarta lui să îl influenţeze pozitiv pe celce ia act de vina sa şi de urmările acesteia, dar,dacă se poate spune astfel, atunci cînd ideea reprezentată prin el o cere, el este şi „sinucis" tot decătre autor. Dostoievski este, de fapt, cel care îl
„sinucide" pe Stavroghin, atribuindu-i tot ceea cetrebuia să-l ducă la propria negare pe această caleşi nu pe alta. Singura pedeapsă pe care şi-o maiputea da marele păcătos după sinuciderea sa morală era sinuciderea propriu-zisă.
Faptul că autorul îşi ucide eroii nu e întîmplător. El derivă din acela că valorile şi idealurilecare pier în tragedie sînt reprezentate prin oamenişi că ei pier o dată cu ele. Eroul tragic nu facespeculaţii pe tema morţii, a crimei şi a sinucip.erii ;speranţa lui disperată nu vizează imposibila viaţă
veşnică, ci găsirea unei raţiuni de a trăi în contextul în care echilibrul pierdut din vina sa trebuierestabilit. Sau în contextul în care nu poateaccepta salvarea cu preţul suferinţei inocenţilor şirefuzînd ordinea divină postulată refuză oriceordine morală şi ajunge la haos şi la prăbuşire.
Revolta metafizică are ca punct de plecare suferinţa nejustificată şi moartea. Ea nu poate fitransformată într-o revoluţie metafizică, aşa cumvizează nihiliştii, întrucît omul (care este finit) nupoate lua locul lui Dumnezeu (care este infinit).
După ce procuristul Joseph K. ajunge la perceperea tragică a vinovăţiei propriei ignoranţe şimoare fără să ştie pentru ce a trăit, apare arpentorul K. , urmaşul său menit să străbată lunguldrum al căutării „Castelului". K. nu va ajungeniciodată la Castel, unde existenţa lui ar avea unrost, întrucît acesta a fost conceput de autor înconştiinţa sa chinuită de ideea că trebuie să existe
266
Ileana Mălăncioiu
o dovadă în favoarea existenţei, ca apoi să fie căutat de eroul său ca şi cum ar exista în realitate. Chiar dacă prin nu ştiu ce minune ar fi ajuns, nu şi-ar fi putut împlini acolo misiunea sa, întrucît în lumea ideală, care este infinită, nu e nevoie de un arpentor şi de măsurătorile lui omeneşti.
Din nou ne aflăm deci în faţa problemei de nerezolvat, pusă şi de Pentheu, şi de Iov, şi de Joseph K. : un om vrea să ajungă să poată măsura absolutul cu măsuri omeneşti şi este silit să înţeleagă că nu-i este permis.
În Existenţa tragică, D.D. Roşca îşi exprimă
încrederea că „sentimentul riscului fizic poate fi înlăturat, cu avantaje egale, de sentimentul riscului metafizic". Nesiguranţa şi sentimentul riscului, spune el, ne silesc să ne menţinem într-o perpetuă
stare de încordare interioară, pururea gata să facem fată situatiilor, mereu altele si etern imprevizibile.
' Într-adevăr, tinereţea spirituală are darul de a-l face pe om să-şi trăiască viaţa în mod acut pînă la capăt, dar cred că, din perspectiva ei, dat fiind că oricît de miraculoasă ar fi nu poate înlătura suferinţa nejustificată şi moartea, riscul fizic se face şi mai dureros simţit.
