Go to page:

Text Size:

Vina tragică

261

umană - în pofida faptului că teoretic oricine îşi poate asuma cunoaşterea (sau propria ignoranţă) cu preţul căderii.

A depăşi întretăierea de planuri la care este situat Joseph K. înseamnă a ajunge fie la absurd, fie din nou la tragicul de tip clasic, aşa cum ajung personajele lui Faulkner.

* * *

Marea întrebare a vinovatului tragic - precum şi a omului în genere pe care împrejurările îl obligă să perceapă misterul fragilei existenţe omeneşti - mi se pare cel mai concis formulată de către Hamlet, în celebrul său monolog din actul III.

În această meditaţie pe marginea prăpastiei se pune în mod direct problema suferinţei, a morţii şi a sinuciderii, problema credinţei şi a însuşirii legilor axate pe ea ca proprii exigenţe morale, problema angoasei faţă de destin, menţinută în pofida credinţei, problema răspunderii eroului pentru soarta sa şi a lumii în care trăieşte etc . .

Dar, înainte de toate, în celebrul monolog al lui Hamlet apare clar sentimentul tragic al existenţei, născut din perspectiva eşecului de neînlăturat (în condiţia în care trebuie să răspundă la două exigenţe de semn contrar) şi din neputinţa de a afla ce va fi acolo de unde nimeni nu s-a mai întors niciodată.

Pentru eroul tragic moartea este răul suprem, iar pierderea sensului vieţii, care îl face să aibă în perspectivă moartea de tot, devine şi mai greu de îndurat.

Să mori, să dormi, îşi spune disperatul Hamlet,

„Atît, şi printr-un somn să curmi durerea/ Ar fi o încheiere demnă de rîvnit", dar apoi adaugă :

„Să mori visînd, mai ştii? Aici e greul/ Căci se cuvine-a cugeta : ce vise/ Pot răsări în somnu

-acesta-al morţii/ Cînd hoitu-i lepădat?".

262

Ileana Mălăncioiu

Sentimentul tragic al existenţei care sfirşeşte în moartea înţeleasă ca tăcere va fi privit de Unamuno dintr-o perspectivă opusă celei hamletiene.

În concepţia sa, pierderea credinţei în nemurirea sufletului duce la pierderea sensului vieţii şi la perspectiva de nesuportat a morţii de tot.

„Cine eşti tu, mă veţi întreba", spune el, în numele individului care face o tragedie din moartea omului în carne şi oase şi prin ea din propria sa moarte, după care răspunde, asemenea lui Obermann : ,,Pentru univers nimic, pentru mine totul".

În faţa faptei sale, ca şi în faţa morţii, omul e singur şi întrucît e singur e totul pentru el.

Teama de a nu mai fi nimic a disperatului aflat îli faţa prăpastiei care nu ştie ce va urma după

moarte este la fel de dureroasă ca teama lui Hamlet că sufletul lepădat de trup ar putea avea vise şi mai îngrozitoare decît cele de pe pămîntul devenit pentru el o închisoare din cauza crimei săvîrşite de rege.

Datorită revoltei lor fără margini împotriva suferinţei nejustificate, a lipsei de sens a vieţii relevate pe fondul acesteia şi a plusului de moarte din lume, autorii de tragedie îşi salvează uneori eroii.

Oreste este un mare erou tragic care nu moare, lucru ciudat pentru tragedia antică, unde „pedeapsa cu moartea" era atît de la îndemîna zeilor, soarta celui ce venea dintr-un neam blestemat fiind pecetluită înainte de a se naste.

Într-un fel, cred că lui i s-a d�t ,,Învierea lui Lazăr" înainte de Lazăr, aşa cum i se va da mai tîrziu, după modelul creştin, lui Raskolnikov. Ceea ce nu se va întîmpla cu eroul kafkian care nu poate să vadă lumina Legii decît prin poarta întredeschisă a acesteia.

În pofida aparenţelor, ceea ce caută eroul kafkian nu este o imposibilă viaţă veşnică, ci o raţiune de a trăi, în contextul în care nu ştie nici