ce transcende destinul individual şi istoric, nici ce
ascund faptele sale , ca să-şi poată asuma responsabilitatea pentru echilibrul pierdut.
În articolul său Experienţa teatrului, Eugen
Ionescu spune : ,,Cînd Richard al II-lea moare,
asist la moartea a tot ce-mi este mai drag. Richard
al II-lea mă sileşte să-mi dau amarnic seama de
adevărul veşnic pe care-l uităm de-a lungul istoriilor, adevărul acesta la care nu ne gîndim şi care
e mare şi simplu şi nespus de banal : eu mor, tu
mori, el moare".
Dacă Eugen Ionescu spune că în tragedie singurul lucru care contează în final rămîne moartea
a ceea ce ne este drag, menită a ne aduce aminte
adevărul „eu mor, tu mori, el moare", Domenach
consideră că, dimpotrivă, în tragedie moartea nu
interesează.
Cred că adevărul este undeva la mijloc.
Se ştie că există eroi tragici ca Oreste ş1
Raskolnikov, care nu mor, ci prin suferinţă se
reconciliază cu legea negată şi prin ea cu ei înşişi
rămînînd în viaţă ; cu alte cuvinte, ei dobîndesc
absolvirea sau „Invierea lui Lazăr", dar nu o înviere de eroi. Fiindcă, ce mai este Oreste cel de
după absolvire faţă de tragicul Oreste care luptă
spre a impune zeilor şi lumii dreptatea sa şi ce
mai este înviatul Raskolnikov, devenit în final un
cititor resemnat al Evangheliei, faţă de tînărul
revoltat care a ucis pentru a afla „dacă este un
păduche", sau o personalitate care are dreptul. . .
în numele a ceea ce va realiza în viitor.
Nici Oreste , nici Raskolnikov, nici Stepan
Trofimovici Verhovenski, părintele spiritual al
demonilor, nu sînt tragici decît pînă în clipa salvării lor, prin care întrcun fel au fost nu numai
înviaţi, ci şi îngropaţi de vii.
Tragedia perfectă a lui Hamlet ne purifică nu
numai prin sfişierea sa între exigenţele de semn
contrar care i se impun, ci şi prin moartea ispăşitoare survenită ca urmare a dublei sale vinovăţii :
264
Ileana Mălăncioiu
