Riscul metafizic are ca suport riscul fizic. Desprinderea de el nu este posibilă şi nici n-ar fi de dorit să fie posibilă. Tragedia le-a presupus dintotdeauna pe amîndouă şi, invers, existenţa ambelor forme de risc presupune posibilitatea tragediei şi în viitor, oricît de mult s-a vorbit despre moartea ei.
Culpabilitate. Păcat.
Vină tragică
Dacă vina lui Oedip este îndeobşte trecută sub tăcere, întrucît se pierde în circumstanţele atenuante, iar de multe ori este negată, nimeni nu pune la îndoială faptul că acest rege al tragediei antice şi de totdeauna era întinat atît prin sîngele tatălui său, vărsat de el fără să ştie, cît şi prin căsătoria cu mama sa şi că prin faptele lui a fost contaminată întreaga cetate, al cărei echilibru nu putea fi restabilit decît cu preţul unei imense suferinţe.
De asemenea, nimeni nu pune la îndoială nici prezicerile care i-au fost făcute de oracol, nici disperarea lui, ce conţine în sine pierzarea, nici fuga lui de soarta sa şi revolta împotriva zeilor pentru că nu i-au îngăduit să scape de ceea ce i-a fost dat, nici eşecul său, legat de propria întinare (chiar dacă nu poate fi făcut vinovat de ce s-a-ntîmplat, fără să stie).
În pofida credinţei sale, Oedip rămîne la raportul de angoasă faţă de destin. Conştiinţa acută a împovărării datorate faptului că se trage dintr-un neam blestemat îl face să fie obsedat de gîndul că ar putea ajunge să comită grava nelegiuire prezisă, să-şi piardă liniştea şi să acţioneze sub semnul fricii. Or, după cum se ştie, de ce ţi-e frică
nu scapi.
Zeii sînt nedrepţi cu Oedip, pentru că, deşi el îi venerează, ei îl fac să trăiască sub semnul amenin
ţării că va avea un destin cumplit. Întrucît posibilităţile lui de a se apăra de îngrădirile lor care
268
Ileana Mălăncioiu
îl fac să nu-şi poată evita soarta sînt omeneşte limitate, prezicerea făcută prin oracol apare ca o cruzime în plus. Nu trebuie uitat însă că fără
această ameninţare care pluteşte asupra omului, ordinea morală axată pe credinţa în zei nu ar fi posibilă.
Crudul Dumnezeu al Vechiului Testament, care nu mai ameninţă prin oracol, ci prin profeţi, e la fel de nedrept cu supuşii săi, care plătesc scump încălcarea poruncilor sale. Nu întîmplător, Faulkner, care poate că după Dostoievski este autorul cu cel mai autentic tragism, nu mai pleacă de la Noul Testament, ci se întoarce la revolta lui Absalom, care nu are altă ieşire decît a deznodămîntului tragic şi tocmai de aceea rămîne perfectă ca tragedie.
Inocenţa lui Oedip, cel dinainte de dubla crimă
pusă în seama sa, în pofida faptului că a fugit cît a putut de soarta prezisă, poate fi definită ca lipsă
a vinei, dar nu şi ca o stare fericită a celui ce n-a încălcat interdicţia divină şi n-are de ce să se teamă.
Asupra lui apasă blestemul datorat faptului că
unul dintre strămoşi nu şi-a putut stăpîni pornirile criminale. Mecanismul crimei pus atunci în mişcare nu mai poate să fie oprit pînă nu se stinge şi ultimul vlăstar al neamului Labdacizilor. Şi dacă ar fi numai asta ! Dacă s-ar putea pune totul pe seama strămoşilor şi a îngrădirilor zeilor . . . Dar Oedip riu se poate apăra şi din cauza faptului că e constituţional fragil, fiind situat între finitudinea plăcerii şi infinitul adevăratei fericiri.
Problema rămîne de a stabili cum se trece de la inocenţă şi de la posibilitatea de a greşi la fapta căreia eroul i s-a împotrivit în zadar, la revolta împotriva zeilor care îi impută dubla crimă săvîrşită
fără să vrea şi fără să ştie, la asumarea vinei sale nevinovate şi a responsabilităţii pentru refacerea echilibrului clătinat prin paricid şi incest ; mai precis, de a stabili dacă răul îşi are punctul de plecare în exigenţele impuse de zei sau în fragilitatea
