Cu o cheie de aur, păzitorul descuie porțile Orașului de Smarald.
Vizitatorii sunt uimiți de strălucirea sa: „Pe străzi se a au o mulțime de oameni – bărbați, femei și copii –, toți îmbrăcați în verde și având pielea verzuie. De o parte și de alta a străzilor erau înșirate case frumoase, toate clădite din marmură verde și împodobite, peste tot, cu smaralde sclipitoare.
Pavajul străzilor pe care mergeau era, de asemenea, din marmură verde, iar printre blocurile de marmură scânteiau alte șiruri de smaralde. Ferestrele caselor aveau geamuri din sticlă verde; până și cerul care se vedea deasupra orașului avea o tentă verzuie, iar razele soarelui erau – ați ghicit! – tot verzi. “03 Evident, chiar și oamenii erau verzi, precum și magazinele și tot ce se găsea în ele. Fără îndoială că ochelarii creau o mare parte din ceea ce este spectaculos în Orașul de Smarald, făcându-i pe toți să vadă ceea ce își dorea Vrăjitorul să vadă. Acest verde generalizat duce cu gândul atât la lumea vegetală, cât și la dolarii greenback care au apărut în dezbaterile cu privire la aur și argint.
Nicio ință vie nu l-a văzut pe Vrăjitor, pe Marele Oz, care „poate lua orice formă vrea… Dar cum arată adevăratul Marele Oz, niciun muritor nu poate spune cu exactitate“.04 Dorothy și tovarășii săi de drum au fost conduși neînsoțiți în camera tronului Vrăjitorului. Fiecare vede altceva: Dorothy vede un cap gigantic, Sperietoarea de ciori vede o femeie frumoasă, Omul de tinichea vede un animal înfricoșător, iar Leul cel fricos, un ghem de foc.
Vrăjitorul spune că le va împlini dorințele numai dacă Dorothy o ucide, cu ajutorul celorlalți, pe Vrăjitoarea cea rea.
După multe alte aventuri, Dorothy aruncă o găleată de apă peste Vrăjitoarea cea rea de la Apus și, spre surpriza ei, Vrăjitoarea se topește. În același fel, ploile ce au urmat alegerilor din 1896 au adus recolte bune statelor vestice, care au topit-o pe vrăjitoarea secetei. Când eroii s-au întors în sala tronului pentru ca Vrăjitorul să le împlinească dorințele, Toto a dat peste un paravan mare și l-a deconspirat pe Vrăjitor, „un omuleț chel, cu fața plină de zbârcituri“05, după spusele acestuia, doar „un om ca toți ceilalți“ și
„un șarlatan“. Astfel, a ăm că iluziile prin care i-a îngrozit pe Dorothy și pe ceilalți au fost doar trucuri.
Chiar dacă au a at că Vrăjitorul nu are puteri magice, toți eroii credeau că le poate îndeplini dorințele și au insistat să o facă. Vrăjitorul i-a dat Sperietorii de ciori un creier din tărâțe, Omului de tinichea, o inimă din rumeguș și mătase, și Leului cel fricos, o băutură pentru curaj. După ce eroii au plecat și Vrăjitorul a rămas singur, acesta s-a plâns, spunându-și: „Cum să
nu u șarlatan dacă toți mă obligă să fac lucruri despre care toată lumea știe că sunt imposibile?“06
Cu toate acestea, Sperietoarea de ciori, Omul de tinichea și Leul cel fricos dovediseră deja că au ceea ce căutau să dobândească. Obstacolele întâlnite de-a lungul drumului pavat cu cărămizi galbene le-au permis să
descopere în ei ceea ce îi ceruseră Vrăjitorului. Din moment ce au devenit ceea ce își doreau, înseamnă că Vrăjitorul chiar era capabil de magie, oferindu-le simboluri exterioare care con rmau ceea ce posedă deja la interior. Primirea acestui simbol este ca un ritual care le permite să facă
pasul nal în procesul lor de transformare, pasul conștientizării a ceea ce au devenit.
Deși Vrăjitorul nu o putea ajuta pe Dorothy, și ea, la rândul ei, a descoperit că a avut întotdeauna puterea de a își împlini singură dorința.
Ceea ce i-a lipsit a fost conștiința propriei puteri. Așa cum i-a spus Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi, panto i de argint pot „să te poarte oriunde în întreaga lume“07. Și, bătând de trei ori din călcâie, Dorothy și Toto și-au luat zborul și au aterizat în preria din Kansas, unde a îmbrățișat-o pe mult iubita mătușă Em. Nu vom ști niciodată dacă L. Frank Baum a scris povestea ca o alegorie monetară. Însă călătoria creativă, de a scrie o poveste sau de a învăța ceva despre noi înșine, este adesea mult mai mult decât ceea ce ne-am propus inițial. Indiferent dacă tărâmul lui Oz este reprezentat
numai de literele O și Z din dulapul cu dosare sau de simbolul unciei de aur sau argint, cert este că e un tărâm al aventurilor magice, care zace dincolo de tărâmurile cunoscute de om. Este locul care ne așteaptă să îl descoperim.
În prima parte a povestirii, Dorothy i-a spus Vrăjitoarei celei Bune de la Miazănoapte că mătușa Em i-a povestit că toate vrăjitoarele sunt moarte.
Vrăjitoarea cea Bună a întrebat-o dacă Kansas este o țară civilizată. Dorothy i-a spus că da.
„Mi-am imaginat eu“, a spus Vrăjitoarea cea Bună. „În țările civilizate, cred că nu au mai rămas vrăjitoare sau vrăjitori, și nici magicieni. Dar vezi, Ținutul lui Oz nu a ajuns deocamdată la civilizație, pentru că suntem rupți de restul lumii. Tocmai de aceea, avem printre noi vrăjitori și vrăjitoare.“08
Provocarea pe care o reprezintă existența unui astfel de loc în interiorul nostru – „rupt de restul lumii“ – este reprezentată de efectuarea călătoriei și de trecerea de păzitorul Porților pentru a aduce înapoi din bogățiile sale lumii civilizate, lumii percepției noastre cotidiene. Am putea numi acest loc Oz, labirintul, lumea subpământeană sau inconștientul, însă provocarea pe care ne-o oferă este de a ne înfrupta din propriile ri. Din acest proces aducem înapoi înțelepciunea Sperietorii de ciori, dragostea Omului de tinichea și curajul Leului cel fricos, și s-ar putea să ne întoarcem în locul din care am plecat, e el Kansas sau oricare altul, cu o nouă conștiință de sine.
Uneori s-ar putea să simțim că propriile călătorii par să ne consume atât de mult din viață. De ce trebuie să m ca Sperietoarea de ciori, ca Omul de tinichea sau ca Leul cel fricos? De ce trebuie ca ecare dintre noi să înfrunte drumul pavat cu cărămizi galbene, cu spaimele și uimirile sale? Faptul că nu ne naștem asemenea zeilor, pe deplin conștienți de sinele nostru și de soartă, este condiția noastră umană – una pe care ne străduim din răsputeri să o înțelegem. Suntem parte din ciclurile uriașe ale morții și ale renașterii, parte din schimbul în care sacri ciul ne-ar putea aduce în cele din urmă bogățiile lumii invizibile.
Viața secretă a banilor a început cu povestea omului care s-a rugat la un idol de lemn să îi dea bani și să îl facă prosper. Am bătut cale lungă pe drumul pavat cu cărămizi galbene de când am făcut cunoștință cu omul și idolul său. Am văzut că banii pot lua nenumărate forme, fără a diminua puterea simbolică care le permite să ne obsedeze. Am văzut strălucirea
Monetei, chipul zeiței fertilității din care se revarsă banii. Am învățat cum banii ne provoacă pe ecare dintre noi, precum și societatea în ansamblul ei, să m productivi.
Dorința de a bene cia de fertilitate – care ne asigură subzistența și, în termeni contemporani, productivitatea – leagă banii de ritua-luri mai vechi în care erau oferite daruri lumii spiritelor. Ușurința cu care divinizăm banii este mai ușor de înțeles când ne uităm la aceste ofrande făcute cu scopul de a obține favorul divin și pentru a iniția un schimb cu cele cerești. Faptul că
aceste ritualuri ar necesita sacri cii umane sau animale ne ajută să înțelegem de ce chestiunile legate de bani ne pot face să simțim că în joc s-ar putea a a însăși viața noastră.
Puterea banilor de a simboliza energia noastră vitală ne derutează. Avem impresia că stima de sine și valoarea noastră depind de posesia banilor, în loc de întrebuințarea lor ca unealtă pentru a privi mai adânc în sinele nostru. Avarii își clădesc stima de sine și sentimentul siguranței în jurul acumulării și prezervării energiei lor vitale. Totuși, această acumulare contravine scopului deținerii de bani, din moment ce circulația lor este esențială dacă ne dorim ca banii să servească rolul de a facilita schimburile între oameni. Circularea banilor, în special în serviciul propriei comunități, ne permite să intrăm în contact cu avuția naturală pe care o avem la interior, energie care este sporită prin dăruirea către alții.
Cu toate acestea, banii care sunt oferiți, spre exemplu, ca moștenire, pot încărcați cu probleme emoționale. Numai printr-o evaluare atentă a ceea ce ne aparține cu adevărat putem alege ce să păstrăm din moștenirea de bani, bunuri, dragoste, educație și valori pe care părinții ne-au oferit-o. În felul său, și datoria este ceva oferit și, în același timp, primit. Dacă nu vrem să m întemnițați de datoriile acumulate, trebuie să înțelegem faptul că
datoria este o a rmație despre viitorul nostru, despre felul în care ne vom dezvolta, precum și despre ce capacitate vom avea de a-i răsplăti pe cei care ne-au oferit din energia lor.
Viața secretă a banilor s-a concentrat asupra unor imagini cu potențial de a ne deruta. Spre exemplu, banii Statelor Unite arată ca întotdeauna, însă
nu mai sunt corelați cu aurul sau argintul. Cardurile de credit sugerează
faptul că putem să ne împrumutăm fără a nevoiți să ne achităm datoriile, însă această iluzie nu ar face decât să ducă la întemnițare, o realitate care va
rămâne mereu o urmare posibilă a acumulării de datorii. Iar băncile, în ultimii o sută de ani, s-au transformat din temple care serveau numai o clientelă restrânsă în comercianți de datorie de consum care pro tă de pe urma unei clientele vaste. Chiar și piața de capital, care direcționează energia societății către acele întreprinderi care vor avea cea mai mare productivitate, ne oferă simbolismul taurilor și al urșilor, al uxurilor de creștere și descreștere care se succed în cicluri nesfârșite. Astfel, taurii de pe piața de capital au rămas doar umbre ale taurilor divini, al căror lichid seminal făcea pământul roditor.
Alungarea iluziilor cu privire la bani ne ghidează către valorile reale.
Fiecare dintre noi trebuie să-și găsească natura propriei abundențe. Fiecare dintre noi trebuie să hotărască în ce măsură este dispus să împartă din banii, productivitatea și energia sa. În acest fel, relația noastră cu banii ne poate adânci înțelegerea conexiunii pe care o avem cu alți oameni și cu comunitatea.
Cultura noastră consumeristă pare să pună preț pe bani și bunuri, însă
explorările noastre ne învață că viața secretă a banilor poate de fapt să ne ajute să-i strigăm su etului nostru să vină și să vadă. Fiindcă fertilitatea Monetei nu se găsește numai pe câmpuri, în fabrici sau în birouri, ci și în creativitatea și în dragostea din mintea și din inima noastră.
01 După acest roman, în 2005, a fost ecranizat lmul Ochii lor îl urmăreau pe Dumnezeu.
02 „Uncie“, în engleză, prescurtată „oz“.
03 L. Frank Baum, Vrăjitorul din Oz, traducere de Gina Frîncu, Corint Junior, București, 2015, p. 93.
04 Ibidem, p. 87.
05 Ibidem, pp. 148–149.
