mai spunem, când tot liberalii, în lipsa unui candidat credibil la primăria Capitalei, au apelat la Marian Munteanu, personaj ambiguu, cu un discurs care aminteşte oarecum de ideologia legionară; în faţa unui început de scandal, candidatura i-a fost retrasă. Toate astea, la un loc, ilustrează o derutantă imprecizie ideologică.
Ce să facem? Suntem doar la porţile Orientului!
Admirabila dezorganizare românească (pentru a relua vorbele generalului Berthelot) are o veche tradiţie. Începând chiar cu înscăunarea domnitorilor, de-a lungul Evului Mediu. Nu a fost niciodată clar cine şi cum îi alege. Important era ca alesul să fie de „os domnesc", iar familia luată în considerare era largă, inclusiv fiii nelegitimi putând accede la tron. Aşa au ajuns la domnie numeroşi urmaşi ai lui Ştefan cel Mare, evident; fără să treacă prin proba ADN-ului.
Este şi cazul lui Mihai Viteazul, care s-a dat drept fiu al domnitorului Pătraşcu cel Bun (fiu
,,postum" pe deasupra). Mama lui era grecoaică, e singurul lucru cert. Debandada alegerii cârmuitorilor a contribuit în bună măsură la declinul politic al ţărilor române. În cele din urmă, turcii au simplificat lucrurile, numindu-i ei direct pe domnitori, tot ei scoţându-i din scaun
Experimentul Dragnea 69
I
şi chiar omorându-i dacă socoteau că e cazul.
Exista, desigur, în Principate, un sistem (destul de anemic) de legi şi instituţii, dar nimeni nu se simţea legat peste măsură de litera acestora.
Era multă nesiguranţă şi mult arbitrar în' societatea românească: ţăranii se aflau la cheremul boierului, boierii, la cheremul domnitorului, uneori şi domnitorul la cheremul boierilor, şi; bine
înţeles, cu toţii, sau cel puţin domnitorul, la cheremul turcilor (,,cherem" fiind, de altfel, un cuvânt de origine turcă).
Cum funcţiona justiţia sub Ştefan cel ;Mare ne spune Grigore Ureche, cronicarul moldovean:
,,Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţ". Mi se pare interesant faptul că acest gen de comportament nu pare să ne deranjeze (retrospectiv) câtuşi de puţin. La fel stau lucrurile şi cu Vlad Ţepeş, contemporanul muntean al lui Ştefan cel Mare.
Bine, îi cam plăcea să tragă în ţeapă, dar' a fost un mare patriot. În acea perioadă, în Occident începuse să se construiască statul de drept (în Anglia, Magna Carta datează de la 1215).
Nesiguranţa vieţii i-a făcut pe români să înveţe arta supunerii. După principiul, tot[ românesc, ,,capul plecat, sabia nu-l taie". Românul se supune lesne; cel puţin formal, fiindcă altni.interi caută pe cont propriu soluţii de supravieţuire.
