Experimentul Dragnea 71
o părere personală: prezumţia, în ce-.1 priveşte pe un condamnat în primă instanţă, mi se pare a fi mai curând de vinovăţie decât de nevinovă
ţie). Nu asta e până la urmă problema. Problema e că, timp de trei ani de zile, pentru a-şi rezolva strict o chestiune personală; Dragnea şi-a făcut de cap cu România, demolând metodic justiţia şi aşezând ţara pe poziţii opuse Uniunii Europene. Era, în fond, o aventură politică de natură să dăuneze chiar propriului partid, după
cum au dovedit mai târziu evenimentele. Să pui mâna pe partid şi pe guvern pentru a-ţi rezolva probleme strict personale, aşa ceva se vede mai rar (dacă s-o mai fi întâmplat vreodată). Propriul partid (cu câteva excepţii) nici n-a crâcnit; dimpotrivă, s-a cufundat în cea mai abjectă slugărnicie. Au ajuns să-i spună „primă doamnă"
până şi logodnicei liderului suprem, Jn perspectiva înscăunării la Cotroceni. După căderea marelui om (şi aceasta într-o manieră inedită, de la preşedinţia Camerei Deputaţilor direct la închisoarea Rahova) s-a descoperit şi vinovatul pentru toată mizeria politică a ultimilor ani: evident, în persoana lui Dragnea. La fel ca în cazul Ceauşescu.
În tot răul a fost şi o parte bună. Oamenii au început să se dezmeticească şi să înţeleagă că
democraţia trebuie apărată în fiecare zi (şi cu atât mai mult democraţia atât de tânără şi de
72 Românii şi Europa: o istorie surprinzătoare imperfectă precum cea românească). Graţie lui Dragnea, spiritul civic, aflat multă vreme la o cotă foarte joasă în România (unde fiecare înţelege să se descurce pe cont propriu), a început să prindă consistenţă, dovadă marile manifestaţii de protest din Bucureşti şi din multe alte oraşe, împotriva unei guvernări corupte şi abuzive, anti-justiţie şi antieuropene.
Experimentul Dragnea s-a încheiat în chip lamentabil: şi acesta e un punct câştigat pentru democraţia românească. Însă faptul că omul acesta aproape a reuşit să confişte România trebuie să dea de gândit. Nu suntem încă imunizaţi împotriva derivelor autoritare.
