70 Românii şi Europa: o istorie surprinzătoare Domnia lui Ceauşescu, care părea fără de sfârşit, le-a creat românilor, în ochii multora,
„reputaţia", de nedorit, a unui popor capabil să
îndure orice şi oricât. S-a găsit şi expresia potrivită: ,,mămăliga nu explodează". În realitate a explodat, şi încă spectaculos, dar la capătul unor îndelungate privaţiuni şi umilinţe.
Cum a fost posibil un fenomen precum Ceau
şescu (se întreabă unii)? Dar un fenomen precum Liviu Dragnea cum a fost? Aş spune chiar că „meritul" lui Dragnea e mai mare decât cel al dictatorului comunist. Ceauşescu a preluat puterea la moartea lui Gheorghiu-Dej în modul cel mai natural cu putinţă. Unui dictator comunist i-a urmat alt dictator comunist. Desigur, Ceauşescu a dat apoi regimului o notă personală
(chiar excesiv de personală), dar asta e o altă
poveste. Dragnea însă aproape că reuşise să impună o dictatură în plin regim democratic. Guvernând prin alţii - întrucât, din motive de ordin judiciar, nu putea ocupa el însuşi fotoliul de prim-ministru -, a reuşit să-şi subordoneze şi guvernul, şi parlamentul, şi să lovească puternic temeliile statului de drept. Toate, dintr-un singur motiv: nu voia pentru nimic în lume să
intre la puşcărie. Fusese condamnat în primă
instanţă, dar, în aşteptarea recursului şi a deciziei definitive, s-ar fi bucurat, chipurile, de prezumţia de nevinovăţie (aici îmi permit să exprim
