Mihai Eminescu
Făt-Frumos din lacrimă
În vremea veche, pe cînd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decît în germenii viitorului, pe cînd Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pămîntului – în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gînditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasa tînără şi zîmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sînge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte şi suferinţe – împărat ce-n viaţa lui nu rîsese niciodată, care nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului, nici la surîsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrîne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea şi murind si n-avea cui să lese moştenirea urei lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lîngă
împărăteasa tînără – pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvîntat – trist mergea la război cu inima neîmblînzită; şi împărăteasa sa, rămasă singură, plîngea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sînii ei albi şi rotunzi, şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.
Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegînde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă
lacrima cea rece şi o supse în adîncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.
Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un ficior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei.
Împăratul surîse, soarele surîse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie; vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.
Şi-i puse mama numele Făt-Frumos din lacrimă.
Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cît alţii într-un an.
Cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunei; căzînd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimele mamei sale, mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brîul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, cînd era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cîntecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adîncul, ca să-şi azvîrle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cînta ca dînsul cînd vor şopti văilor şi florilor.
Rîurile se ciorăiau mai în jos de brîiele melancolicelor stînce, învăţau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stîncelor nalte, învăţau de la el ţipătul cel plîns al jelei.
Steteau toate uimite pe cînd trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stîncă şi c-o mînă
pe bîtă, încolţea un dor mai adînc, mai întunecos, mai mare - dorul voiniciei.
Toate steteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori şi prin aer ca un vultur de oţel, ca o stea năzdrăvană.
Cînd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzînd, se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărîmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crîng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mîndru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atît de lucie, încît în ziduri răsfrîngea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lîngă poartă; şi-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cîntece mîndre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vîslind, ajunse pînă la scările de marmură ale palatului.
Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea cîte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stîlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din cîte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur bătut cu diamante şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mîndru era Făt-Frumos.
– Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.
– Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeuna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să împle cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cît om fi şi-om trăi.
Şi se sărutară feciorii de-mpăraţi în urările boierilor, şi băură, şi se sfătuiră.
Zise împăratul lui Făt-Frumos:
– De cine-n lume te temi tu mai mult?
– De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?
– Eu iar de nime, afară de Dumnezeu şi de Mama-pădurilor. O babă bătrînă şi urîtă, care îmblă prin împărăţia mea de mînă cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pămîntului se usucă, satele se risipesc, tîrgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecilea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul.
Cînd sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorîră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vîntoase, cu faţa zbîrcită ca o stîncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama pădurilor cea nebună. Ochii ei – două nopţi turburi, gura ei – un hău căscat, dinţii ei – şiruri de pietre de mori.
Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trînti cu toată puterea într-o piuă mare de piatra; peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care-o legă din toate părţile cu şepte lanţuri de fier.
Înăuntru baba şuiera şi se smulgea ca vîntul închis, dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospăţ; cînd prin bolţile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputînd să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două
dealuri. Şi fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupîndu-şi cale prin păduri, brăzdînd pămîntul cu dîra lungă, pînă ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.
Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luîndu-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra trasă
de piuă, pînă ce ajunse lîng-o casă frumoasă, albă, care steclea la lumina lunei în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşie-închise şi albe, iar pintre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină şi un cîntec nesfîrşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lîngă prispă steteau două butii cu apă, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe cînd o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lînă ca argintul torcea un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera aerul, decît a fir de tort.
La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-şi ridica ochii albaştri ca undele lacului.
– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cît e de mult de cînd te-am visat... Pe cînd degetele mele torceau un fir, gîndurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descîntece, bătută-n fericire; s-o porţi... să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de desmierdări.
Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mînă şi furca căzu alături cu ea. Ea se sculă şi, ca ruşinată de cele ce zisese, mînile ei spînzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mînă îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi desmierdă încet fruntea şi părul şi-i şopti:
– Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?
– A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinînd; mă vei iubi tu acuma, cînd ştii a cui sunt? Ea încunjură cu amîndouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui.
– Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.
