Întrebarea cu privire la cine conduce lumea a devenit chiar și mai importantă după 8 noiembrie 2016, zi care ar putea deveni cea mai importantă dată din istoria omenirii, în funcție de cum vom reacționa. Nu e nici o exagerare aici. Semni cația acelei zilei abia dacă a fost remarcată în diferite locuri pe planetă, lucru care nu are în sine vreo foarte mare importanță.
Pe 8 noiembrie, Organizația Meteorologică Mondială a prezentat un raport la întâlnirea COP22, summitul din 2016 al Con ferinței privind Schimbările Climatice, care se ținea în Maroc. Organizația arăta că ultimii cinci ani fuseseră cei mai călduroși din istorie și raporta creșterea nivelului apelor oceanului planetar ca rezultat al topirii surprinzător de rapide a calotei polare. Aria acoperită de Oceanul Arctic și-a scăzut suprafața cu 28%
în ultimii cinci ani, în comparație cu media, ceea ce reduce fenomenul re ectării razelor solare de către gheață, ducând din nou la o accelerare a încălzirii. Încă și mai alarmantă este destabilizarea enormilor ghețari din Antarctica de Vest, care ar putea ridica cu câțiva metri nivelul mării, ducând, de asemenea, la dezintegrarea întregii porțiuni înghețate din regiune.
Raportul mai arăta că temperaturile cresc și că ne apropiem periculos de valorile-limită stabilite prin acordurile de la Paris COP21, doar cu un an înainte, precum și alte analize și previziuni sumbre.
Un alt eveniment care a avut loc în acea zi a fost mult mai remarcat, deși motivul originar al importanței sale a trecut neobservat. Pe 8 noiembrie, în cea mai puternică țară de pe glob au avut loc alegeri. În urma alegerilor, toate ramurile puterii – președinția, Congresul, Curtea Supremă – au ajuns în mâinile Partidului Republican, cea mai periculoasă organizație din istorie.
În afara ultimei propoziții, toate celelalte nu pot subiect de controversă.
Ultima propoziție poate părea deplasată, chiar scandaloasă. Dar este, oare, așa? Faptele sugerează că nu. Partidul Republican se grăbește, în cel mai alert ritm cu putință, către distrugerea vieții umane organizate. Nu există un precedent de asemenea factură.
În privința schimbărilor climatice, practic toți candidații republicani la alegerile primare au negat că fenomenul ar avea loc. Singurele excepții au fost așa-zișii moderați înțelepți, precum Jeb Bush – care a spus că această
chestiune nu este sigură, dar că oricum nu trebuie să facem nimic, întrucât producem tot mai multe gaze de șist. Sau John Kasich care a fost de acord că
încălzirea globală se petrece, dar că, atunci când vine vorba de cărbune – cel mai poluant dintre carburanți – „îl vom arde în Ohio și nu ne vom cere scuze pentru asta“. În același timp, Donald Trump a îndemnat către folosirea tot mai accentuată a carburanților fosili, în ciuda reglementărilor internaționale, refuzându-le ajutorul țărilor în curs de dezvoltare care încearcă să găsească surse sustenabile de energie, grăbindu-se fără dubiu către marginea prăpastiei.
Efectele negativismului republican s-au făcut simțite înainte de administrația Trump. Au existat speranțe, de exemplu, că acordurile COP21
ar putea duce la un tratat, dar s-a renunțat la idee, întrucât Congresul republican nu a vrut să-și ia nici un angajament constrângător. Astfel s-a ajuns la un acord voluntar, un act cu siguranță fără putere de coerciție.
Efectele încălzirii globale ar putea deveni, în curând, mult mai evidente decât sunt în acest moment. Doar în Bangladesh, zeci de milioane de oameni se așteaptă să migreze din pricina scufundării câmpiilor pe măsură
ce crește nivelul mării, iar modi cările severe de vreme vor crea crize de refugiați în comparație cu care cele de azi vor părea o glumă. Cu mare dreptate, cel mai important savant din Bangladesh în materie de schimbări climatice spunea că „acești imigranți ar trebui să aibă dreptul de a merge în țările de unde vin aceste gaze. Milioane de oameni ar trebui să poată merge în Statele Unite.“ Ar trebui să poată merge și în alte țări care s-au îmbogățit pe spatele distrugerii mediului. Consecințele catastrofale ale transformării mediului nu se vor simți doar în Bangladesh, ci în întreaga Asie de Sud-Est, pe măsură ce temperaturile cresc inexorabil, și ghețarii himalayeni se topesc, punând în pericol întreaga rezervă de apă din regiune. Deja s-a raportat că
aproximativ 300 de milioane de oameni din India nu au acces la su cientă
apă.
Este greu să găsești cuvinte pentru a exprima faptul că oamenii se a ă în fața celei mai importante provocări din istoria lor – și anume dacă viața umană organizată va supraviețui într-o formă asemănătoare cu ce avem acum – și că răspund accelerând cursa spre dezastru. Același lucru este valabil pentru cealaltă amenințare la adresa supraviețuirii noastre, pericolul nuclear, care a planat deasupra capetelor noastre vreme de 70 de ani, și acum pare să devină tot mai acut.
Este la fel de greu să găsești cuvinte pentru a exprima stu pefacția că, în vacarmul general creat de impresionanta acoperire media a alegerilor, nici catastrofa mediului, nici cea nucleară nu au fost pomenite decât în treacăt.
Cel puțin mie mi-e greu să găsesc cuvinte. Deși Clinton a primit voturi de la categorii foarte diverse – rezultatul alegerilor ind afectat de particularitățile sistemului american –, nu putem să nu vedem furia cu care Trump a fost susținut de votanții fără perspective, albi, fără educație superioară, de muncitori și de stratul de jos al clasei de mijloc. Au existat, desigur, foarte mulți factori, iar unul dintre ei este acela că sunt victimele politicilor neoliberale ale generației trecute, politici rezumate în testamentul său din Congres de Alan Greenspan, șeful Rezervei Federale, supranumit și „Sfântul Alan“ de către admiratorii săi, până când miraculoasa economie pe care o supraveghea s-a prăbușit în 2007–2008, amenințând să atragă prăbușirea întregii economii mondiale. După cum a explicat Greenspan în timpul perioadei sale de glorie, creșterea economică se baza pe sporirea
„nesiguranței muncitorilor“. Muncitorii intimidați nu aveau să mai ceară
salarii sporite sau alte bene cii, ci vor accepta standarde de viață mai scăzute pentru a-și putea păstra locurile de muncă. După standardele neoliberale, aceasta a dus la „un mediu favorabil… pentru performanțe economice sporite“.
Muncitorii care au fost cumva cobaii acestui experiment nu sunt, dintr-un anumit motiv, foarte fericiți datorită acestui lucru. Nu sunt foarte fericiți, de exemplu, că, în 2007, la apogeul miracolului economic de dinainte de criză, ajustările cu rata in ației pentru muncitorii simpli erau mai mici decât în 1979, când experimentul era abia la început. Salariile reale ale muncitorilor erau la nivelul anilor 1960, în timp ce foarte mulți bani intrau în buzunarele
unei elite reduse numeric – chiar mai puțin decât celebrul „procent“. Acesta nu este rezultatul unei acumulări normale de bogăție sau a forțelor de pe piață, ci a unor politici deliberate.
O privire aruncată asupra salariului minim în Statele Unite arată ce se întâmplă, de fapt. În perioada de mare creștere din 1960, salariul minim –
care constituie, în general, reperul pentru celelalte venituri – a urmat, de obicei, productivitatea. Această evoluție a fost oprită odată cu aplicarea doctrinei neoliberale. Din acel moment, salariul minim, care trebuia ajustat cu in ația, a tot scăzut. Dacă ar continuat tendințele anterioare, până în acest moment ar trebuit să ajungă la o valoare de aproximativ 20 de dolari pe oră. În loc să se întâmple asta, astăzi este considerată o propunere revoluționară ca acesta să e majorat la 15 dolari pe oră.
Pentru muncitori este o mare diferență între o slujbă stabilă într-o fabrică, cu un salariu negociat de sindicat și alte bene cii și o slujbă temporară, cu un nivel mare de nesiguranță, în sectorul serviciilor. Pe lângă pierderea salariilor, a bene ciilor și a securității sociale, se pierd demnitatea, speranța, sentimentul viitorului și a aceluia că există un mic rol pentru ecare dintre ei în lumea aceasta.
Furia este ușor de explicat. Sondajele timpurii au arătat că susținerea furibundă pentru Trump s-a datorat inițial sentimentului că el reprezintă o schimbare, în timp ce Clinton ar fost candidatul care ar perpetuat vechea stare de lucruri. Mulți dintre suporterii lui Trump au votat pentru Barack Obama în 2008, crezând în mesajul lui de „speranță și schimbare“.
Deziluzionați de eșecul promisiunilor lui Obama, ei se îndreaptă acum spre retorica lui Trump care promite să facă America măreață din nou. Totuși, se înșală dacă cred că acesta le va îndeplini mărețele speranțe și le va repara neajunsurile: o simplă privire atentă la propunerile sale scale și la alegerile de personal arată cam cât de improbabil este acest lucru. Dar este de înțeles de ce planurile sale vagi și indirecte nu sunt întotdeauna clare pentru oamenii care trăiesc într-o societate atomizată, izolați de ceilalți, lipsiți de sindicate și de asociații care să le ofere mijloace de educare și de organizare.
Există o diferență crucială între muncitorii disperați ai zilelor noastre și cei
plini de încredere din anii 1930, care, de fapt, au trecut printr-un stres economic mai mare în timpul Marii Crize.
Partidul Democrat a abandonat orice grijă față de muncitori încă din anii 1970 și a ajuns în poziția inamicilor lor de clasă cei mai amarnici care măcar pretind că le vorbesc limba – Ronald Reagan, cu stilul lui popular și glumele lui dubioase, mestecând jeleuri; George W. Bush, cu imaginea sa atent cultivată de tip obișnuit pe care-l poți întâlni într-un bar și căruia îi place să
tundă iarba, la ferma sa, pe o căldură arzătoare. Iar acum, Trump, care spune că reprezintă vocea oamenilor care și-au pierdut nu doar salariile, ci și sentimentul valorii personale și care se unesc acum împotriva guvernului despre care simt, nu fără motiv, că le-a afectat negativ viețile.
Una dintre marile realizări ale sistemului doctrinar al Americii a fost aceea de a devia mânia dinspre sectorul corporatist către guvernul care implementează politicile pe care le construiește sistemul privat. De exemplu, guvernul este cel învinuit pentru politicile protecționiste în cel mai înalt grad și pentru acordurile internaționale între investitori, denumite în mod eronat „acorduri de liber schimb“ în comentariile o ciale și în media. Spre deosebire de sectorul corporatist, guvernul se a ă, într-o oarecare măsură, sub controlul și in uența opiniei publice, așa că este foarte avantajos pentru lumea afacerilor să lase ca disprețul și nemulțumirea să cadă pe capetele pătrate birocrate care fură taxele cetățenilor. Asta ajută la îndepărtarea din mintea oamenilor a ideii subversive că guvernarea ar putea să devină un instrument al voinței populare, o guvernare a oamenilor, pentru oameni.
Desigur, au existat și alte motive ale succesului lui Trump. Studiile arată că
doctrina supremației albe are un impact uriaș asupra culturii populare americane – mai mult decât în Africa de Sud, de exemplu. Și nu e nici un secret că populația albă este în declin. Într-un deceniu sau două, se preconizează că albii vor reprezenta doar o minoritate între oamenii muncii și, nu cu mult mai târziu, o minoritate a populației. Cultura tradițională
conservatoare este, de asemenea, percepută ca a ân du-se sub atac, marcată
de „cultura de gen“ – apanajul unei elite care are doar dispreț față de bunul american harnic, patriot, pios, care susține adevăratele valori de familie și a cărui țară dispare chiar sub ochii lui.
Cultura conservatoare tradițională, cu rădăcinile ei religioase extrem de profunde, are încă un impact uriaș asupra majorității populației. Merită să
ne amintim că, înainte de al Doilea Război Mondial, SUA, deși erau de mult timp cea mai bogată țară din lume, nu aveau un rol major în afacerile mondiale și nu conta prea mult nici în plan cultural. Cineva care voia să
studieze zica mergea în Germania; un artist sau un scriitor aspirant ar mers în Franța. Acest lucru s-a schimbat după al Doilea Război Mondial, din motive evidente – dar numai pentru o parte a populației americane. Cea mai mare parte din țară a rămas tradiționalistă din punct de vedere cultural și este astfel până în ziua de azi. Aș da un singur exemplu (destul de nefericit), unul dintre motivele pentru care e greu să crești gradul de conștientizare cu privire la pericolele încălzirii globale este și acela că 40% din populația țării crede că Iisus Hristos va reveni pe pământ până în 2050, așa că nu văd severa deteriorare a mediului din viitorul deceniu ca pe o problemă.
