pentru un procentaj uluitor de aproximativ trei sferturi din cheltuielile militare ale NATO“ – „asigură integritatea teritorială a statelor membre“; și Orientul Mijlociu, unde Statele Unite au baze navale și aeriene uriașe, care
„există pentru a liniști prietenii și a intimida dușmanii“.
Problema ordinii mondiale astăzi, continuă Rachman este aceea că „aceste dispoziții de securitate sunt amenințate în toate cele trei regiuni“ din cauza intervenției rusești în Ucraina și Siria și din cauza Chinei, care transformă
apele din vecinătatea ei dintr-un lac american în „ape evident disputate“.
Chestiunea fundamentală a relațiilor internaționale devine, așadar, dacă
Statele Unite ar trebui „să accepte că alte puteri importante ar trebui să aibă
anumite zone de in uență în vecinătatea lor“. Rachman crede că ar trebui, datorită nevoii de a exista o „difuziune a puterii economice peste tot în lume
– combinată cu simplul bun-simț“.
Există, cu siguranță, moduri diferite de a privi lumea din diferite puncte de referință. Să rămânem deocamdată la aceste trei zone, cu siguranță
extrem de importante.
Provocările de azi: Asia de Est
Începând cu „lacul american“, unii ar putea ridica sprâncenele cu surprindere la o relatare de la mijlocul lui decembrie 2015, potrivit căreia
„un bombardier american B-52, a at într-o misiune de rutină deasupra Mării Chinei de Sud a zburat neintenționat pe o distanță de aproape patru kilometri, în interiorul unei insule arti ciale construite de China, după cum spun o ciali de rang înalt ai apărării, agravând o problemă serioasă în relațiile dintre Washing ton și Beijing“.9 Cei care cunosc istoria sumbră a celor 70 de ani de eră nucleară știu prea bine că acesta este exact genul de incident care a ajuns adesea periculos de aproape de declanșarea unui război nuclear terminal. Nu trebuie să i un susținător al acțiunilor provocatoare și agresive ale Chinei în Marea Chinei de Sud pentru a vedea că în incident nu a fost implicat un bombardier chinezesc cu capacitate nucleară din Caraibe sau de pe coasta Californiei, unde China nu are nici o pretenție să declare un
„lac chinezesc“. Norocul lumii.
Liderii chinezi înțeleg foarte bine că rutele comerciale maritime ale țării lor întâlnesc tot felul de puteri ostile, din Japonia până în Strâmtoarea Malacca și dincolo de aceasta, sprijinite de forțe militare americane copleșitoare. În consecință, China se extinde acum spre vest prin investiții masive și mișcări calculate spre integrare. În cea mai mare parte, aceste mișcări se desfășoară în cadrul Organizației pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), care include statele din Asia Centrală și Rusia și, în curând, India și Pakistanul, Iranul ind unul dintre observatori – un statut care le-a
fost refuzat Statelor Unite, cărora li s-a cerut să-și închidă toate bazele militare din regiune. China construiește o versiune modernă a Drumului Mătăsii, nu doar cu intenția de a integra diverse regiuni sub in uența chineză, ci și de a căpăta acces la regiunile cu resurse de petrol din Europa și din Orientul Mijlociu. China investește sume enorme pentru a crea un sistem asiatic integrat energetic și comercial, cu căi ferate de mare viteză și conducte extinse.
Un element al programului este o autostradă care să taie unii dintre cei mai înalți munți ai planetei spre portul nou construit de chinezi, Gwadar din Pakistan, care va proteja transporturile de petrol de posibilele intervenții americane. Acest program poate, de asemenea, după cum speră China și Pakistanul, să stimuleze dezvoltarea industriei în Pakistan, de care SUA nu s-a ocupat în ciuda ajutorului militar masiv acordat, și ar mai putea reprezenta o încurajare pentru Pakistan să renunțe la practicile teroriste domestice, o problemă majoră pentru China în provincia de vest Xinjiang.
Gwadar va deveni parte a „șiragului de perle“ al Chinei, ind construite baze în Oceanul Indian pentru scopuri comerciale, dar și pentru o potențială
utilizare militară, în speranța că își va putea proiecta puterea până în Golful Persic, poate pentru prima dată în istorie.10
Toate aceste manevre sunt imune la puterea militară cople șitoare a Washing tonului, cu excepția anihilării prin război nuclear, care ar distruge și Statele Unite.
În 2015, China a pus bazele Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură
(AIIB), cu ea însăși acționar principal. 56 de țări au participat la deschidere în iunie, la Beijing, inclusiv aliații SUA – Australia și Marea Britanie – și alții care s-au alăturat s dând dorințele Washing tonului. Au lipsit Statele Unite și Japonia. Unii analiști cred că noua bancă ar putea ajunge să e un competitor pentru instituțiile de la Breton Woods (Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială). Există, de asemenea, temeri că OCS ar putea deveni un competitor serios pentru NATO.11
Provocările de azi: Europa de Est
Dacă privim spre a doua regiune, Europa de Est, vedem că există o criză
mocnită la granița dintre Rusia și NATO. Nu e chiar un lucru mărunt. În studiul său științi c revelator și judicios asupra regiunii, Richard Sakwa scria
– foarte plauzibil – că „războiul ruso-georgian din august 2008 a fost, de fapt, primul război pentru oprirea extinderii NATO; criza ucraineană din 2014 este al doi lea moment. Nu este foarte sigur că umanitatea va supraviețui și unui al treilea.“12
Occidentul vede lărgirea NATO ca pe un lucru benign. Deloc surprinzător, Rusia și mare parte din sudul global are o altă opinie, la fel ca și unele voci cu greutate din Occident. George Kennan a avertizat de mult timp că extinderea NATO este „o greșeală tragică“, opinie împărtășită și de înalți o ciali de stat americani care o descriu, într-o scrisoare deschisă către Casa Albă, ca pe „o eroare politică de dimensiuni istorice“.13
Prezenta criză își are originile în 1991, odată cu sfârșitul Războiul Rece și cu destrămarea URSS. Existau atunci două viziuni contrastante privind un nou sistem de securitate și economie politică în Eurasia. După cum spunea Sakwa, „o viziune era aceea a unei «Europe lărgite», având Uniunea Europeană în centru, dar întinzându-se tot mai mult spre securitatea euro-atlantică și comunitatea politică din regiune; pe de altă parte, exista ideea unei «Europe mai mari», o viziune a unei Europe continentale care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, care are mai multe centre, printre care Bruxel es, Moscova și Ankara, dar și un scop comun asumat în depășirea dezbinărilor care au afectat tradițional continentul“.
Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a fost principalul susținător al unei Europe mai mari, un concept care își are rădăcinile în gaul ism și în alte inițiative. Totuși, cum Rusia s-a prăbușit sub reformele agresive ale pieței din 1990, această viziune s-a estompat pentru a putea resuscitată pe măsură ce Rusia începea să-și revină și să caute un loc pe scena lumii sub Vladimir Putin, care, împreună cu asociatul său Dimitri Medvedev, a solicitat, în mod repetat, „uni carea politică sub conceptul unei «Europe mai mari», de la Lisabona la Vladivostok, pentru a crea un «parteneriat strategic autentic»“.14
Aceste inițiative au fost „întâmpinate cu o superioritate politicoasă“, scrie Sakwa, privite ca „puțin mai mult decât o acoperire pentru crearea unei
«Rusii mai mari» prin furt“ și un efort de „a genera o ruptură“ între America de Nord și Europa Occidentală. Aceste îngrijorări trimit către temerile mai vechi din timpul Războiului Rece, că Europa ar putea deveni o a „treia forță“, independentă atât de puterile minore, cât și de cele majore și tinzând spre crearea de legături mai puternice cu ultima (așa cum se poate vedea în Ostpolitik a lui Wil y Brandt și în alte inițiative).
Reacția Occidentului la colapsul Rusiei a fost una triumfalistă. Declinul a fost salutat ca reprezentând „sfârșitul istoriei“, victoria nală a democrației capitaliste occidentale, aproape ca și cum i s-ar dat Rusiei instrucțiuni să
revină la statutul de dinainte de Primul Război Mondial, când era, de fapt, o colonie a Occidentului. Lărgirea NATO a început aproape imediat, încălcându-se asigurările verbale date lui Gorbaciov că forțele NATO nu se vor mișca nici măcar cu „un centimetru spre est“, după ce acesta acceptase ca Germania uni cată să devină membru NATO – o concesie remarcabilă, în lumina istoriei. Posibilitatea că NATO s-ar putea extinde dincolo de Germania nu a fost discutată cu Gorbaciov, chiar dacă fusese analizată
con dențial.15
După scurt timp, NATO a început să se miște dincolo de granițele convenite, direct spre Rusia. Misiunea generală a NATO a fost schimbată
o cial într-un mandat de protejare a „infrastructurii cruciale“ a sistemului global de energie, a platformelor maritime și gazoductelor, căpătând astfel o arie globală de operare. Mai mult, printr-o revizuire occidentală radicală a doctrinei larg răspândite a „responsabilității de a proteja“, radical diferită de versiunea ONU, NATO poate servi acum și drept o forță de intervenție sub comanda SUA.16
Deosebit de îngrijorătoare pentru Rusia sunt planurile de extindere a NATO către Ucraina. Aceste planuri au fost formulate explicit la summit-ul NATO de la București, din aprilie 2008, când Georgiei și Ucrainei li s-a promis o eventuală aderare la NATO. Formularea nu a avut nici o urmă de ambiguitate: „NATO salută aspirațiile euroatlantice ale Ucrainei și Georgiei de integrare în NATO. Am fost de acord astăzi că aceste țări vor deveni membre ale NATO.“ Odată cu victoria din 2004 a „revoluției portocalii“ a candidatului pro-occidental din Ucraina, reprezentantul Departamentului
de Stat Daniel Fried s-a dus de urgență în zonă și a „accentuat sprijinul SUA pentru aspirațiile Ucrainei la NATO și euroatlantice“, după cum a arătat un raport WikiLeaks.17
Îngrijorările Rusiei sunt ușor de înțeles. Acestea sunt subliniate de specialistul în relații internaționale John Mearsheimer, în Foreign A airs. El scrie că „punctul nevralgic al acestei crize [a Ucrainei] este expansiunea NATO și hotărârea Washing tonului de a scoate Ucraina de sub in uența Moscovei și de a o integra în Occident“, lucru pe care Putin îl consideră „o amenințare directă la adresa intereselor fundamentale ale Rusiei“.
„Cine îl poate învinovăți?“, se întreabă Mearsheimer, subliniind că
