chestiune care nu mai este pusă în discuție printre oamenii dispuși să
analizeze faptele din istoria recentă.
Acestea sunt câteva dintre chestiunile esențiale pe care trebuie să ne concentrăm atenția atunci când analizăm acordul nuclear de la Viena.
CAPITOLUL 22
Ceasul Judecății de Apoi
În ianuarie 2015, Bul etin of the Atomic Scientists a dat Ceasul Judecății de Apoi cu trei minute înainte de miezul nopții, un nivel de alertă care nu mai fusese atins de 30 de ani. Raportul din Bul etin explica această înaintare spre catastrofă prin două mari pericole la adresa supraviețuirii: armele nucleare și
„schimbările climatice necontrolate“. Mesajul condamna liderii lumii care
„au eșuat în a acționa cu viteza sau la amploarea necesare pentru a-i proteja pe cetățeni de potențiala catastrofă“, punând în pericol „ ecare om de pe pământ, nereușind să-și îndeplinească cea mai importantă datorie –
asigurarea și conservarea sănătății și a vi ta lității civilizației umane“.1
De atunci, avem motive să credem că ne-am apropiat chiar și mai mult de Judecata de Apoi.
La sfârșitul anului, liderii lumii s-au adunat la Paris pentru a discuta problema „modi cărilor climatice necontrolate“. Aproape că nu trece o zi fără a primi o nouă dovadă despre cât de gravă este situația. Am putea lua un exemplu aproape la întâmplare: cu scurt timp înainte de începerea Conferinței de la Paris, Laboratorul NASA pentru motoare cu reacție a publicat un studiu care i-a surprins și i-a alarmat pe oamenii de știință care studiau gheața din Oceanul Arctic. Studiul a arătat că un enorm ghețar, Zachariae Isstrom, „s-a desprins, în 2012, dintr-o poziție stabilă din punct de vedere glaciologic și a intrat în tr-o fază de retragere accelerată“, o evoluție neașteptată și îngrijorătoare. Ghețarul „conține su cientă apă pentru a ridica nivelul global al apei mărilor cu 46 de centimetri, dacă s-ar topi complet. Iar acum, acest ghețar se a ă într-o fază de topire accelerată, pierzând cinci miliarde de tone din masa sa în ecare an. Toată această
gheață se varsă în Atlanticul de Nord.“2
Și, cu toate acestea, nimeni nu se aștepta ca liderii lumii să acționeze la Paris „la viteza sau la amploarea necesare pentru a-i proteja pe cetățeni de potențiala catastrofă“, și, dacă printr-o minune chiar ar făcut asta, acțiunea
lor ar avut doar un efect limitat din pricini pe care le găsesc profund tulburătoare.
Atunci când s-a aprobat Acordul la Paris, ministrul francez de externe Laurent Fabius, care a găzduit negocierile, a anunțat că acesta este
„obligatoriu din punct de vedere juridic“.3 Poate că aceasta se speră, însă
există câteva obstacole care trebuie privite cu o atenție sporită.
Din tot ce a relatat în media pe larg despre întâlnirea de la Paris, probabil cele mai importante propoziții sunt următoarele, care au fost îngropate la nalul unui analize din New York Times: „În mod tradițional, negociatorii au încercat să obțină un tratat care să e obligatoriu din punct de vedere juridic, care trebuia să e rati cat de guvernele țărilor participante, pentru a avea forță. Nu există nici o cale pentru a obține așa ceva în această situație, din cauza Statelor Unite. Un tratat ar mort la sosirea pe Capitol Hil dacă
nu va votat de o majoritate formată din două treimi dintre membrii senatului, controlat de republicani. Așadar, planurile voluntare iau loc celor obligatorii, de sus în jos.“ Iar planurile voluntare sunt o garanție a eșecului.4
„Din cauza Statelor Unite.“ Mai exact, din cauza Partidului Republican, care de acum a devenit o amenințare reală la adresa supraviețuirii decente a omului.
Concluziile sunt subliniate și în alt articol din Times despre Acordul de la Paris. După ce acordul este lăudat pe larg, se ajunge la concluzia că sistemul creat la conferință „depinde masiv de viziunile despre viitorul lumii ale liderilor care vor aplica aceste politici. În Statele Unite, ecare republican care a candidat la prezidențiale în 2016 a contestat sau a negat public ideea schimbărilor climatice și a spus că se va opune politicilor împotriva încălzirii globale ale lui Obama. În Senat, Mitch McConnel , liderul republican care a condus campania de acuzații împotriva agendei lui Obama privind schimbările climatice, a spus: „Înainte ca partenerii lui internaționali să deschidă șampania, ar trebui să-și amintească că aceasta este o înțelegere irealizabilă, bazată pe un plan energetic intern care este cel mai probabil ilegal, pe care jumătate dintre state s-au angajat să-l oprească și pe care Congresul deja l-a respins prin vot“.5
Ambele partide s-au deplasat spre dreapta după perioada neoliberală a precedentei generații. Democrații cei mai reprezentativi sunt astăzi ceea ce în trecut se numeau „republicani moderați“. Între timp, Partidul Republican aproape că a alunecat din spectru, devenind ceea ce respectații analiști politici conservatori
omas Mann și Norman Ornstein au numit o
„insurgență radicală“ care practic a abandonat normele parlamentare. Cu această alunecare înspre dreapta, înclinarea Partidului Republican spre acumularea de bogăție și de privilegii a devenit atât de extremă, încât nu mai poate atrage votanții, așa că a trebuit să caute un nou bazin electoral, mobilizat pe alte considerente: creștini evangheliști care așteaptă „A doua sosire a lui Iisus“6, nativiști care se tem că „ei“ ne iau țara, rasiști7, oameni cu suferințe reale care își greșesc grav cauza8 și alții asemenea, care sunt o pradă
ușoară pentru demagogi și pot deveni ușor o insurgență radicală.
În ultimii ani, republicanii au reușit să suprime vocile bazinului electoral pe care l-au mobilizat. Dar nu mai pot face asta. La sfârșitul lui 2015, formațiunea își exprima dezaprobarea și disperarea în privința incapacității sale de a face acest lucru, pe măsură ce bazinul electoral republican și alegerile sale au scăpat de sub control.
O cialii aleși și candidații republicani pentru următoarele prezidențiale și-au exprimat pe față disprețul față de dezbaterile de la Paris, refuzând chiar să
ia parte la eveniment. Cei trei candidați care conduceau în sondaje la acel moment – Donald Trump, Ted Cruz și Ben Carson – au adoptat poziția consistentului segment al votanților evanghelici: oamenii nu au nici un impact asupra încălzirii globale, dacă aceasta chiar se petrece. Ceilalți candidați resping intervenția guvernamentală pentru a face față acestei probleme. Imediat după ce Obama a vorbit la Paris, susținând că SUA trebuie să e în fruntea acțiunilor de avangardă globale, Congresul dominat de republicani a votat pentru respingerea noilor reguli de reducere a emisiilor de carbon instituite de Agenția pentru Protecția Mediului. După
cum a relatat presa, acesta a fost „un mesaj provocator către cei mai bine de 100 de lideri din toată lumea că președintele american nu are sprijinul deplin al guvernului propriu în materie de politici de mediu“ – o formulare mai degrabă eufemistică. Între timp, Lamar Smith, șeful republican al
Comitetului de Știință, Spațiu și Tehnologie al Camerei Reprezentanților, își continua jihadul asupra oamenilor de știință care lucrează în guvern și îndrăznesc să raporteze faptele.9
Mesajul este clar. Cetățenii americani se confruntă cu o responsabilitate enormă chiar acasă la ei.
Un articol complementar din New York Times relatează că „două treimi dintre americani susțin că Statele Unite trebuie să se alăture unui acord internațional obligatoriu pentru a atenua creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră“. Iar într-o marjă de cinci la trei, americanii privesc problemele climatice ca ind mai importante decât economia. Dar nu contează. Opinia publică este respinsă. Acest fapt trimite încă o dată un mesaj puternic americanilor. Este de datoria lor să vindece sistemul politic dis funcțional, în care opinia publică este un factor marginal. Dispa ritatea dintre opinia publică și politici are, în acest caz, urmări semni cative asupra sorții întregii omeniri.
Nu trebuie să ne facem, desigur, nici o iluzie asupra vreunei „epoci de aur“
trecute. Cu toate acestea, evoluțiile pe care tocmai le-am analizat constituie schimbări semni cative. Subminarea funcționării democrației este una dintre contribuțiile asaltului neoliberal asupra populației lumii în timpul generației trecute. Iar acest lucru nu se întâmplă doar în SUA; în Europa, impactul ar putea chiar mai grav.10
Să privim puțin și către cealaltă (și tradițională) amenințare a cercetătorilor care ajustează acele Ceasului Judecății de Apoi: armele nucleare. Amplitudinea pericolului actual de război nuclear justi că decizia lor din 2015 de a potrivi ceasul la două minute înainte de miezul nopții.
Ceea ce s-a întâmplat de atunci arată tot mai clar pericolul în continuă
creștere, o chestiune care, în opinia mea, nu a stârnit su cientă îngrijorare.
Ultima dată când Ceasul Judecății de Apoi a ajuns la trei minute înainte de miezul nopții a fost în 1983, în timpul Operațiunii „Able Archer“ a administrației Reagan; aceste exerciții simulau atacuri asupra Uniunii Sovietice pentru a-i testa capacitatea de apărare. Arhivele sovietice declasi cate de curând au arătat că rușii erau profund preocupați de aceste
operațiuni și că erau pregătiți să le răspundă, ceea ce ar însemnat, simplu, Sfârșitul.
Am a at mai multe despre aceste exerciții intempestive și iresponsabile și despre cât de aproape a fost lumea de dezastru de la analistul militar și de informații Melvin Goodman, care era șeful diviziei CIA și analist-șef al Biroului pentru Afaceri Sovietice la acel moment. „Pe lângă exercițiile de mobilizare « Able Archer», care au îngrijorat Kremlinul“, scrie Good man,
