acordul de la Viena nu „interzice Statelor Unite să lovească obiective iraniene, dacă o cialii decid că acordul a fost încălcat“, dar că o lovitură
militară unilaterală a americanilor ar „mult mai puțin probabilă“ dacă
Iranul se poartă cum trebuie.7 Fostul negociator pentru Orientul Mijlociu în administrațiile Clinton și Obama, Dennis Ross, spune, de obicei, că „Iranul nu trebuie să aibă nici un dubiu că, dacă vom vedea și cea mai mică mișcare în direcția dezvoltări unei arme, gestul va declanșa folosirea forței“ chiar și după terminarea acordului, când Iranul ar liber să facă ce vrea.8 De fapt, existența unui punct de terminare a acordului, peste 15 ani, este „singura problemă serioasă a acestui acord“. Sugerează, de asemenea, ca Statele Unite să doteze Israelul cu bombardiere B-52 și cu bombe antibunker pentru a se proteja pe sine înainte ca acea dată îngrozitoare să sosească.9
„Cel mai mare pericol“
Opozanții acordului nuclear susțin că nu s-a mers su cient de departe. Unii dintre susținători sunt de acord, spunând că, „dacă acordul de la Viena vrea să însemne ceva, atunci întreg Orientul Mijlociu trebuie să scape de armele de distrugere în masă“. Autorul acestor cuvinte, ministrul iranian al afacerilor externe, Javad Zarif, a adăugat că: „Iranul, prin toate capacitățile sale naționale și ca membru al mișcării Statelor Nealiniate (care cuprinde majoritatea statelor lumii) este pregătit să colaboreze cu comunitatea internațională pentru a obține aceste scopuri, ind conștient că, de-a lungul drumului, va întâlni, probabil, multe obstacole ridicate de cei care sunt sceptici în privința păcii și a diplomației“. Iranul a semnat „un acord nuclear istoric“, susține el, iar acum e rândul Israelului, „cel care refuză
înțelegerile“.10
Israelul este, desigur, una dintre cele trei puteri nucleare, alături de India și Pakistan, ale căror programe nucleare au fost susținute de Statele Unite și care refuză să semneze Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare (NPT).
Zarif se referea la conferința obișnuită de bilanț a NPT, de la ecare cinci ani, care a eșuat în aprilie, când Statele Unite (cărora li s-au alăturat de această dată Canada și Marea Britanie) au blocat încă o dată inițiativa de a
reduce numărul armelor de distrugere în masă în Orientul Mijlociu. Aceste eforturi au fost susținute de Egipt și de alte state arabe vreme de 20 de ani.
Două dintre gurile marcante care au promovat aceste interese în cadrul NPT și al altor organizații ONU, precum și la conferințele de la Pugwash, sunt Jayantha Dhanapala și Sergio Duarte, care au observat că „adoptarea cu succes, în 1995, a rezoluției privind crearea unor zone libere de arme de distrugere în masă (ADM) în Orientul Mijlociu a fost elementul principal dintr-un pachet de măsuri care permite extinderea nede nită a NPT“.11
NPT însuși este cel mai important instrument pentru controlul acestor arme. Dacă ar să e adoptat, ar putea duce la oprirea creării de arme nucleare. În mod repetat, adoptarea acestei rezoluții a fost blocată de Statele Unite, cel mai recent de președintele Obama în 2010 și din nou în 2015.
Dhanapala și Duarte au subliniat că aceste eforturi „au fost din nou blocate în numele unui stat care nu este parte a Tratatului de Neproliferare și despre care se crede că este singurul din regiune care posedă arme nucleare“ – o referință politicoasă și prudentă la Israel. Acest eșec, speră ei, „nu va lovitura de grație dată celor două obiective pe termen lung ale NPT, și anume accelerarea procesului de dezarmare nucleară și stabilirea unei zone libere de ADM“. Articolul lor publicat în revista Asociației pentru controlul armelor se intitula „Mai are NPT vreun viitor?“
O zonă liberă de arme nucleare în Orientul Mijlociu este calea directă de eliminare a oricărui pericol posibil reprezentat de Iran în regiune, dar sunt la mijloc interese mult mai importante pentru ca Washing tonul să continue să
saboteze acest efort cu scopul de a-și proteja clienții israelieni. Nu este singurul caz în care ocazia de a pune capăt presupusei amenințări iraniene a fost zădărnicită de Washing ton, ceea ce ridică și mai multe întrebări despre care sunt, de fapt, mizele.
Pentru a răspunde la această întrebare, este nevoie să examinăm atât asumpțiile nerostite, cât și întrebările care sunt puse doar foarte rar. Să
analizăm câteva dintre aceste asumpții, începând cu cea mai gravă: aceea că
Iranul reprezintă cel mai mare pericol pentru pacea mondială.
În Statele Unite, există un adevărat clișeu printre o cialii de rang înalt și comentatorii politici că Iranul merită, cu adevărat, acest premiu. Există,
totuși, o lume în afara SUA și, deși opiniile ei nu sunt relatate în presa de aici, ele merită analizate puțin. Conform principalelor agenții occidentale de sondare a opiniei publice (WIN/Gal up International), premiul pentru „cel mai mare pericol“ este câștigat de Statele Unite, pe care lumea le vede, într-o proporție covârșitoare, drept cel mai mare pericol pentru pacea mondială.
Pe locul doi, la distanță mare, se a ă Pakistanul, poziția sa ind probabil in uențată de votul indienilor. Iranul se a ă după acestea două, alături de China, Israel, Coreea de Nord și Afghanistan.12
„Principalul susținător al terorismului în lume“
Să ne punem acum următoarea întrebare evidentă: mai exact, care anume este pericolul iranian? De ce, de exemplu, tremură Israelul și Arabia Saudită
de frică în fața pericolului iranian? Oricare ar pericolul, cu greu ar putea unul militar. Cu ani în urmă, serviciile americane de informații au informat Congresul că Iranul are cheltuieli militare foarte reduse, chiar și după
standardele regiunii, și că doctrina sa strategică este defensivă – concepută, adică, să facă față unei agresiuni.13 Același raport precizează, în continuare, că nu există dovezi că Iranul are un program de construire de arme nucleare și că „programul nuclear al Iranului, precum și dorința de a menține posibilitatea dezvoltării unei arme nucleare sunt o parte centrală a strategiei sale defensive“.14
Analiza o cială a armamentului global, făcută de Institutul Internațional de Studiere a Păcii (SIPRI), poziționează, ca de obicei, Statele Unite de departe pe primul loc în lume în ceea ce privește cheltuielile militare. China este pe locul doi, cheltuind aproape o treime din bugetul american. Mult mai jos se plasează Rusia și Arabia Saudită, care cheltuiesc oricum mult în comparație cu orice stat din vestul Europei. Iranul abia dacă este pomenit.15
Detaliile complete au fost furnizate într-un raport din aprilie al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), consideră concludent
„faptul că statele arabe din Golful Persic au… un avantaj copleșitor în raport cu Iranul, atât în privința cheltuielilor militare, cât și a accesului la arme moderne“. Cheltuielile militare ale Iranului reprezintă o fracțiune din cele ale Arabiei Saudite și sunt chiar mult sub cele ale Emiratelor Arabe Unite
(EAU). La un loc, statele Consiliului de Cooperare al Golfului – Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită și EAU – cheltuiesc de aproximativ opt ori mai mult decât Iranul, și aceasta se întâmplă de decenii întregi.16
Raportul CSIS adaugă faptul că „statele arabe din Golful Persic au obținut și obțin încă unele dintre cele mai avansate și mai performante arme din lume, în timp ce Iranul este forțat să trăiască în trecut, bazându-se adesea pe sisteme care există încă de pe vremea șahului“. Cu alte cuvinte, sunt practic depășite.17 Atunci când vine vorba despre Israel, de exemplu, dezechilibrul este încă și mai evident. Dispune de cele mai avansate arme americane și de o bază militară virtuală pentru superputerea globală, precum și de un stoc imens de arme nucleare.
Ca să m mai exacți, Israelul se confruntă cu „pericolul exis tențial“ al amenințărilor venite dinspre Iran: este binecunoscut faptul că liderul suprem Khamenei și fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad l-au amenințat cu distrugerea. Doar că n-au atacat vreodată Israelul și, dacă ar făcut-o, războiul n-ar durat mult.18 Au spus că „după voia Domnului,
[regimul sionist] va șters de pe hartă“ (conform unei alte traduceri, Ahmadinejad a spus că Israelul „trebuie să dispară de pe pagina timpului“, citându-l pe Ayatolahul Khomeini, care spusese aceasta într-o perioadă în care Israelul și Iranul erau aliați taciți). Cu alte cuvinte, ei speră ca această
schimbare a regimului să aibă loc într-o zi. Nici măcar aceasta nu este su cient pentru solicitările Washing tonului și ale Tel Avivului de schimbare a regimului din Iran, ca să nu mai vorbim despre acțiunile făcute pentru a implementa o schimbare de regim. Toate acestea ne trimit, desigur, înapoi la adevărata schimbare de regim din 1953, când SUA și Marea Britanie au organizat o lovitură militară de stat pentru a răsturna gu vernarea parlamentară și a instaura dictatura șa hului, care a început să contabilizeze unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din lume. Aceste crime erau cunoscute cititorilor raporturilor Amnesty International și ale altor organizații pentru drepturile omului, dar nu și cititorilor presei americane, care a dedicat, de altfel, mult spațiu violărilor iraniene ale drepturilor omului –, dar numai după 1979 când s-a prăbușit regimul
șahului. Aceste fapte foarte instructive sunt documentate cu atenție într-un studiu scris de Mansour Farhang și Wil iam Dorman.19
Nici unul dintre aceste lucruri nu este neobișnuit. Statele Unite, după cum se știe, dețin titlul de campion mondial la schim barea de regimuri politice și nici Israelul nu e străin de asta. Cea mai distructivă dintre invaziile sale, cea din Liban, din 1982, a fost direcționată explicit către schimbarea regimului precum și către securizarea teritoriilor ocupate. Pretextele oferite erau, desigur, subțiri și s-au prăbușit dintr-odată. Nici acest lucru nu este nou și este, în general, independent de natura societății – pornind de la lamentările din Declarația de Independență cu privire la „sălbăticiile fără de milă ale indienilor“ la Hitler, care apăra Germania de „teroarea sălbatică“ a polonezilor.
Nici un analist serios nu crede că Iranul ar folosi vreodată sau măcar ar amenința să folosească o armă nucleară, chiar dacă ar avea una, ajungând să
se confrunte astfel cu riscul unei distrugeri imediate. Există, totuși, îngrijorarea reală că o armă nucleară ar putea ajunge în mâinile jihadiștilor –
nu în Iran, unde riscul este foarte mic, ci mai degrabă în Pakistan, aliatul SUA, unde riscul este cu adevărat real. În jurnalul Institutului Regal Britanic pentru Afaceri Internaționale (Chatham House), doi savanți pakistanezi, Pervez Hoodbhoy și Zia Mian, scriu că teama tot mai mare de „militanți care ar putea pune mâna pe arme sau materiale nucleare și care să
declanșeze terorismul nuclear [a dus la]… crearea unei forțe dedicate de peste 20 000 de soldați care să păzească complexele nucleare. Nu există însă
nici un motiv ca să credem că acest forțe vor imune la problemele care afectează, de obicei, soldații care păzesc astfel de obiective militare“, care au suferit deseori atacuri cu „ajutor din interior“.20 Cu alte cuvinte, problema este reală, dar este dusă în Iran din pricina unor fantezii inventate din alte motive.
Alte îngrijorări în privința amenințării Iranului se referă la rolul său ca
