„principalul susținător al terorismului în lume“, expresie care se referă, în primul rând, la susținerea față de Hezbol ah și Hamas.21 Ambele organizații au apărut ca răspuns la agresiunea și violența israeliană susținută de SUA, care depășește cu mult orice li s-ar putea reproșa acestor două organizații.
Orice ar crede cineva despre ele sau despre alți bene ciari ai susține rii iraniene, cu greu s-ar putea spune că Iranul ar în topul susținătorilor terorismului mondial, chiar și în interiorul lumii musulmane. Dintre statele islamice, Arabia Saudită este, de departe, cel mai important sponsor al terorismului islamic, nu numai prin nanțările oferite de saudiții bogați și nu numai în Golf, ci chiar mai mult prin zelul misionar cu care saudiții promovează viziunea wahhabi-sala tă a islamului prin intermediul școlilor coranice, moscheilor, clericilor și a altor mijloace disponibile unei dictaturi religioase cu resurse enorme de petrol. ISIS este un produs al extremismului religios saudit și al agitării steagurilor jihadiste inspirate de acesta. În generația terorii islamice, totuși, nimic nu se compară cu războiul american împotriva terorismului, care a ajutat la răspândirea molimei de la o mică
regiune tribală de la granița dintre Afghanistan și Pakistan, către zone întinse din vestul Africii sau în Asia de Sud-Est. Numai invazia Irakului a mărit de șapte ori activitatea teroristă, mult peste predicțiile făcute de serviciile de informații.22 Războiul cu drone împotriva unor societăți tribale mărginașe și asuprite a dus la o dorință evidentă de răzbunare, după cum arată dovezi dintre cele mai extinse.
Acești doi clienți ai Iranului, Hezbol ah și Hamas, mai sunt, de asemenea, vinovați și de a câștigat singurele alegeri libere din lumea arabă.
Hezbol ahul se face vinovat de încă și mai odioasa crimă de a cere Israelului să se retragă din sudul Libanului, ocupat prin violarea dispozițiilor Consiliului de Securitate datând de decenii, un regim ilegal al terorii, presărat periodic cu episoade de violență extremă, crime și distrugeri.
„Alimentarea instabilității“
Un alt motiv de îngrijorare explicat prin vocea Samathei Power, ambasadorul american la Națiunile Unite, este legat de „instabilitatea pe care Iranul o alimentează dincolo de programul său nuclear“.23 Statele Unite vor continua să observe acest comportament nepotrivit, a declarat ea. Ea a reluat astfel asigurările date de secretarul apărării Ashton Carter, când se a a la granița de nord a Israelului, că „vom continua să ajutăm Israelul să
contracareze in uența malignă a Iranului“ exercitată prin susținerea
Hezbol ah și că Statele Unite își rezervă dreptul de a utiliza forța armată
asupra Iranului, dacă va considera că acest lucru se impune.24
Felul în care Iranul „alimentează instabilitatea“ se poate vedea într-un mod extrem de dramatic în Irak, unde, printre alte crime, a fost singurul stat care i-a ajutat pe kurzi să reziste invaziei ISIS și unde au construit o centrală
electrică în valoare de 2,5 miliarde de dolari în încercarea de a readuce resursele de electricitate la nivelul la care se a au înainte de invazia americană.25 Termenii folosiți de ambasadorul Power sunt standard: atunci când SUA invadează o țară, ucigând sute de mii de oameni și dislocând milioane de refugiați, când apelează la metode monstruoase de tortură și de distrugere, pe care irakienii le compară cu invaziile mongole, făcând din Irak cea mai nefericită țară din lume, conform sondajelor WIN/Gal up, stimulând, între timp, con ictul sectar care a transformat țara în ruine și pregătind terenul pentru ISIS și aliații ei saudiți – este vorba despre
„stabilizare“.26 Acțiunile ruși noase ale Iranului „alimentează instabilitatea“.
Formulările de acest tip ating uneori niveluri suprarealiste, ca atunci când comen tatorul liberal James Chace, fost editor la Foreign A airs, a spus că
Statele Unite au încercat să „destabilizeze un guvern marxist ales liber în Chile“, întrucât „eram deciși să obținem stabilitate“ sub dictatura lui Pinochet.27
Alții sunt indignați de însăși ideea de a negocia cu un regim „demn de milă“ precum cel iranian, care are un istoric atât de îngrozitor în materie de drepturile omului, și cer mai degrabă să urmărim „o alianță între Israel și sunniți, care să e sponsorizată de americani“. Așa scrie Leon Wieseltier, editor la venerabilul ziar liberal Atlantic, care abia își poate ascunde ura viscerală față de tot ce se întâmplă să e iranian.28 Cu o mină foarte serioasă, acest liberal respectabil recomandă ca Arabia Saudită, care face Iranul să
arate ca un adevărat paradis, și Israelul, cu toate crimele sale din Gaza și de prin alte părți, să se alieze pentru a învăța Iranul cum să se poarte. Probabil că propunerea nu este cu totul nerezonabilă, dacă ne gândim la felul în care respectă drepturile omului regimurile pe care Statele Unite le-au susținut de-a lungul timpului în toată lumea.
Deși nu există nici un dubiu referitor la faptul că guvernul iranian este o amenințare la adresa propriului popor, cu siguranță că nu stabilește vreun record în privința aceasta și nu coboară la nivelul aliaților favoriți ai Statelor Unite. Oricum, aceasta nu ar trebui să e grija Washing tonului și cu atât mai puțin a Tel Avivului sau a Riadului.
Poate că ar , de asemenea, util să ne reamintim – cum fac iranienii, cu siguranță – că nu a trecut o singură zi din 1953 încoace în care America să
nu le făcut rău iranienilor. După ce iranienii au dat jos mizerabilul regim al șahului în 1979, Washing tonul a susținut imediat atacul criminal al lui Saddam Hussein asupra Iranului. Președintele Reagan a mers până acolo încât a negat cea mai hidoasă dintre crimele lui Saddam, și anume atacul cu arme chimice asupra populației kurde, pe care l-a aruncat, în schimb, în spatele Iranului.29 Atunci când Saddam a fost judecat sub auspicii americane, această crimă (la fel ca și altele, la care SUA au fost complice) a fost cu grijă
exclusă dintre acuzații, care s-au limitat la crimele lui minore, uciderea a 148
de șiiți în 1982, doar o notă de subsol la oribila sa operă de ucidere.30
După ce s-a sfârșit războiul dintre Iran și Irak, Statele Unite au continuat să-l susțină pe Saddam Hussein, principalul inamic al Iranului. Președintele George H.W. Bush chiar a invitat inginerii irakieni la un stagiu de pregătire în producția de arme nucleare, o amenințare extrem de serioasă pentru Iran.31 Sancțiunile împotriva Iranului au fost intensi cate, inclusiv împotriva rmelor care colaborau cu iranienii și s-au luat măsuri pentru excluderea Iranului din sistemul nanciar internațional.32
În ultimii ani, această ostilitate s-a întins până la sabotaj, ucidere a savanților nucleari (cel mai probabil de către Israel) și război cibernetic, care este recunoscut deschis și cu mândrie.33 Pentagonul privește atacul cibernetic drept un act de război, care justi că un răspuns militar, la fel ca și NATO, care spunea în septembrie 2014 că atacul cibernetic poate activa obligațiile comune de apărare a puterilor NATO – aceasta se întâmplă, desigur, când noi suntem ținta, nu atacatorii.34
„Principalul stat care s dează acordurile internaționale“
Este corect să amintim că au existat și pauze de la acest tipar. Președintele George W. Bush a făcut și câteva cadouri importante Iranului, distrugând inamicii lui cei mai importanți, Saddam Hussein și talibanii. Chiar a plasat Irakul, dușmanul Iranului, sub in uența sa după înfrângerea SUA, care a fost atât de categorică, încât Washing tonul a trebuit să renunțe la scopurile o ciale declarate de stabilire a unor baze militare permanente („tabere de durată“) și de asigurare a unui acces privilegiat corporațiilor americane la importantele resurse petroliere ale Irakului.35
Au, oare, autoritățile iraniene, astăzi, intenția de a produce arme nucleare?
Puteți judeca singuri cât de credibile sunt negările lor, dar faptul că au avut astfel de intenții în trecut este dincolo de orice dubiu din moment ce autoritățile cele mai înalte din Iran au declarat deschis în fața jurnaliștilor străini că Iranul va dezvolta arme nucleare „sigur și mai repede decât s-ar aștepta cineva“.36 Tatăl programului nuclear iranian și fostul șef al Organiza -
ției Energiei Atomice Iraniene era convins că planurile conducerii erau „să
construiască o bombă nucleară“.37 CIA a raportat, de ase menea, că nu are
„nici un dubiu“ că Iranul va construi arme nu cleare dacă țările din jur o vor face (cum au și făcut).38
Toate acestea se întâmplau sub șah, „autoritatea cea mai înaltă“ pe care tocmai am citat-o – adică în perioada în care o cialii americani de rang înalt (Cheney, Rumsfeld, Kissinger și alții) îl zoreau pe șah să avanseze cu programul nuclear și să preseze universitățile să se alăture acestui efort.39 Ca parte a acestor eforturi, chiar și universitatea mea, MIT, a făcut atunci o înțelegere cu șahul să admită studenți iranieni la programul de inginerie nucleară în schimbul unor granturi de la acesta – împotriva protestelor puternice venite din partea studenților, dar cu la fel de puternicul sprijin al conducerii facultății, în cadrul unei ședințe pe care absolvenții mai vechi și-o amintesc bine, cu siguranță.40
Mai târziu, când a fost întrebat de ce a susținut un astfel de program în timpul șahului și de ce i se opune acum, Kissinger a răspuns cinstit că Iranul era un aliat în acel moment.41
Lăsând deoparte toate aceste absurdități, ne putem întreba care este adevărata amenințare iraniană care inspiră o asemenea teamă și furie? Un
loc resc în care am putea căuta răspunsul sunt, din nou, serviciile americane de informații. Să ne amintim analizele lor, care a rmau că Iranul nu reprezintă nici un pericol militar, că doctrinele sale strategice și programul său nuclear (care nu implică vreun efort de a produce bombe, din câte au a at serviciile de informații) sunt toate „partea centrală a unei strategii de descurajare“.
Cine se teme, atunci, de descurajările Iranului? Răspunsul este simplu: statele care s dează acordurile internaționale, care fac ravagii în regiune și nu vor să tolereze nici un impediment în folosirea agresiunii și a violenței.
Pe primul loc din această privință sunt Statele Unite, Israelul și Arabia Saudită, care face tot ce poate ca să se alăture clubului prin invadarea Bahrainului (pentru a sprijini distrugerea unei mișcări de reformă acolo), iar, mai recent, prin atacul criminal asupra Yemenului, care a dus la o catastrofă umanitară în acea țară.
Pentru Statele Unite, acest pro l este familiar. Acum 15 ani, cunoscutul analist politic Samuel Huntington avertiza în reputata publicație Foreign A airs că, în opinia celei mai mari părți a lumii, „Statele Unite devin principala superputere care s dează acordurile internaționale… cel mai mare unic pericol extern la adresa societăților lor“.42 Imediat după, cuvintele lui au fost reluate de Robert Jervis, președintele Asociației Americane de Științe Politice: „În ochii celei mai mari părți a lumii, principalul stat care s dează acordurile internaționale astăzi este SUA“.43 După cum am văzut, opinia publică globală susține, în mare măsură, această idee.
Mai mult, titlul este purtat cu mândrie. Aceasta este sem ni cația clară a faptului că întreaga conducere și clasa politică insistă ca SUA să-și păstreze dreptul de a folosi forța militară dacă determină unilateral că Iranul încalcă
vreo înțelegere. Această politică este susținută de mult timp de liberal-democrați și nu se limitează în nici un caz la Iran. Doctrina Clinton susținea că Statele Unite sunt îndreptățite să recurgă „la folosirea unilaterală a forței militare“ chiar și pentru „a-și asigura accesul nestingherit la piețe libere, rezerve de energie și resurse strategice“, ca să nu mai vorbim de presupuse îngrijorări legate de „securitate“ sau de „probleme umanitare“.44 Aderarea la diversele versiuni ale acestei doctrine a fost con rmată de practică, o
