Este revigorant să vezi cât de dedicat este Times integrității jurnalismului.
În pagina 7 a aceluiași număr, găsim o poveste scrisă de omas Ful er numită „Misiunea unei fe mei de a scăpa Laosul de milioane de bombe neex -
plodate“. Articolul vorbește despre „efortul individual“ al unei americance de origine laoțiană, Channapha Khamvongsa, de „a scoate din pământul țării sale milioane de bombe încă îngropate acolo, moștenirea unei campanii americane de nouă ani, care a transformat Laosul într-una dintre cele mai puternic bombardate regiuni de pe planetă din toate timpurile“. Din articol a ăm că, mulțumită eforturilor făcute de doamna Khamvongsa, Statele Unite și-au crescut cheltuielile anuale pentru îndepărtarea bombelor neexplodate cu suma generoasă de 12 milioane de dolari. Cele mai periculoase sunt bombele cu dispersie care sunt proiectate să „provoace cât
mai multe victime printre soldați“, prin împrăștierea „a mii de bombe mici peste tot în jur“.2 Cam 30% rămân neexplodate ucigând astfel copii care le strâng, fermieri care dau peste ele când lucrează și alți amărâți. Alături se a ă o hartă care înfățișează Xieng Khouang, o provincie din nordul Laosului, cunoscută mai degrabă sub numele de Câmpia borcanelor, care a fost prima țintă a bombardamentelor ce și-au atins apogeul în 1969.
Ful er scrie că „doamna Khamvongsa a trecut la acțiune după ce a dat de niște desene reprezentând bombardamentele, făcute de refugiați și strânse de Fred Branfman, un activist antirăzboi care a ajutat la darea în vileag a Războiului Secret“.3 Desenele apar în remarcabila sa carte Voices from the Plain of Jars, publicată în 1972 și republicată de Universitatea din Wisconsin în 2013, cu o nouă introducere. Desenele redau cu intensitate chinurile victimelor, bieți țărani din zone uitate de lume care n-au avut practic nimic de-a face cu Războiul din Vietnam, după cum se recunoaște o cial. O
mărturie tipică a unei surori medicale de 26 de ani surprinde perfect natura războiului aerian: „N-a existat vreo noapte în care să credem că vom trăi până a doua zi, n-a existat nici o dimineață în care să m convinși că vom supraviețui până noaptea. Plângeau copiii noștri? Desigur, și noi la fel. Am stat, pur și simplu, în peștera mea. N-am văzut soarele vreme de doi ani. Ce credeam despre asta? Nu-mi puteam spune decât, dă, Doamne, să nu vină
avioanele, dă, Doamne, să nu vină avioanele, dă, Doamne, să nu vină
avioanele!“4
Eforturile curajoase ale lui Branfman au crescut într-adevăr gradul de conștientizare cu privire la aceste atrocități teribile. Cercetările lui asidue au scos la iveală și motivele reale care au stat la baza distrugerii acestei neajutorate societăți țărănești. Le-a expus din nou în introducerea noii ediții a cărții sale Voices:
Una dintre cele mai tulburătoare descoperiri cu privire la bombardamente a fost cea legată de motivul pentru care s-au întețit atât de mult în 1969, după cum au fost descrise de refugiați. Am a at că, după ce președintele Lyndon Johnson a dispus o încetare a bombardamentelor în Vietnamul de Nord, în noiembrie 1968, el a redirecționat, pur și simplu, aceste bombardamente în Laosul de Nord. Nu a existat nici un motiv militar pentru a face asta. S-a întâmplat doar pentru că, după cum a declarat șeful misiunii americane Monteagle Stearns în fața Comitetului
pentru relații externe al Senatului SUA, în octombrie 1969, „aveam toate avioanele alea care stăteau acolo și nu le puteam lăsa să stea fără să facă nimic“.5
Astfel, avioanele nefolosite au fost abătute asupra țăranilor, devastând liniștita Câmpie a Borcanelor, departe de ravagiile războaielor criminale de agresiune duse de Washing ton în Indochina.
Să vedem cum sunt traduse toate aceste revelații în limbajul știrilor din New York Times. „Țintele erau trupele nord-vietnameze – în special cele dispuse de-a lungul drumului lui Ho Chi Min, din care o mare parte trece prin Laos – și, de asemenea, aliații lor comuniști laoțieni din nordul Vietnamului“, scrie Ful er.6 Compară aceste cuvinte cu cele ale șefului misiunii americane și cu desenele și mărturiile sfâșietoare din cartea lui Fred Branfman.
Este adevărat, reporterul celor de la Times avea o sursă: serviciile americane de propagandă. Desigur, este su cient pentru a acoperi simplele fapte referitoare la una dintre cele mai mari atrocități comise după al Doilea Război Mondial, așa cum apar chiar în sursa pe care o citează: revelațiile esențiale ale lui Fred Branfman.
Putem siguri că această minciună colosală în folosul statului nu va suscita atâta interes și atâta expunere în presa liberă ca plagiatele și lipsa de scepticism pomenite mai sus.
Același număr al New York Times ne tratează cu un reportaj al inimitabilului omas Friedman, care prezintă cu seriozitate cuvintele prin care președintele Obama descrie ceea ce autorul numește „doctrina Obama“.
(Fiecare președinte trebuie să aibă o doctrină.) Doctrina principală este
„angajamentul, combinat cu satisfacerea nevoilor strategice“.7
Președintele și-a ilustrat doctrina pornind de la un caz crucial. „Să ne gândim, de pildă, la o țară cum e Cuba. Faptul de a testa posibilitatea ca angajamentul să ducă la o viață mai bună pentru poporul cubanez nu implică prea multe riscuri. Este o țară mititică. Nu este una care să ne amenințe interesele fundamentale de securitate și, de aceea, nu există nici un motiv să nu testăm această presupunere. Și, dacă se va dovedi că nu se ajunge la rezultate mai bune, ne putem ajusta politicile.“8
Aici, laureatul Premiului Nobel pentru pace ne explică motivele sale pentru ceea ce importanta publicație liberală de stânga, New York Review of Books, numea „pasul curajos și cu adevărat istoric“ de a restabili relațiile diplomatice cu Cuba.9 Este o mișcare realizată pentru a ajuta poporul cubanez „să aibă mai multă putere“, a explicat eroul, întrucât eforturile noastre precedente de a le aduce libertatea și democrația nu ne-au ajutat să
ne atingem scopurile nobile.10
Dacă vom căuta mai departe, vom găsi și alte perle. Iată o mostră de gândire despre acordul nuclear cu Iranul, publicată pe prima pagină, înainte cu câteva zile, de către Peter Baker, în care suntem avertizați cu privire la crimele iranienilor pomenite cu regularitate de sistemul de propagandă al Washing tonului. Toate se dovedesc revelatoare în analiză, deși nici una mai mult ca această crimă fundamentală iraniană: „destabilizarea regiunii“ prin susținerea „milițiilor șiite care au ucis soldați americani în Irak“.11 Iată, iarăși, imaginea standard. Atunci când armata americană invadează Irakul, practic distrugându-l și stârnind con icte sectare care dezbină țara și acum întreaga regiune, aceasta se numește „stabilizare“ în retorica o cială, și așadar și a presei. Când Iranul ajută milițiile care luptă împotriva agresiunii, este „destabilizare“. Și cu greu s-ar putea imagina o crimă mai atroce decât uciderea unor soldați americani care atacă țara altuia.
Toate acestea și multe, multe altele, sunt, desigur, alegerile cele mai rezonabile, dacă demonstrăm obediența cuvenită și acceptăm doctrina o cială fără nici un fel de critici: Statele Unite stăpânesc lumea și fac aceasta de drept, din motive explicate atât de lucid în New York Review of Books în martie 2015, într-un articol scris de Jessica Mathews, fost președinte al Fundației Carnegie pentru pace internațională. „Contribuțiile americane la securitatea internațională, la creșterea economică globală, la libertatea și bunăstarea inței umane au fost, în sine, atât de evident unice și atât de clar îndreptate către bene ciul altora, încât americanii au fost convinși mult timp că SUA tinde spre un gen diferit de țară. Acolo unde alții își urmăresc doar interesul național, SUA încearcă să susțină principii universale.“12
Apărarea și-a încheiat pledoaria.
CAPITOLUL 21
„Amenințarea iraniană“: care este cel mai mare
pericol pentru pacea mondială?
În toată lumea există un sentiment de eliberare și de optimism cu privire la acordul nuclear la care s-a ajuns la Viena, între Iran și țările P5+1, adică cele cinci țări membre cu drept de veto ale Consiliului de Securitate ONU plus Germania. Cea mai mare parte a lumii pare, în general, să susțină punctul de vedere al Asociației pentru controlul armelor din SUA, potrivit căreia
„cuprinzătorul plan comun de acțiune stabilește o formulă puternică și e cientă pe termen lung de blocare a tuturor căilor prin care Iranul ar putea obține materialele pentru arme nucleare, pentru mai mult de o generație, și un sistem de veri care ce poate detecta și descuraja cu promptitudine eventualele încercări ale Iranului de a construi, în secret, arme nucleare, sistem care va dura pentru totdeauna“.1
Există, desigur și excepții frapante de la entuziasmul general: cele ale Statelor Unite și ale celor mai apropiați aliați regionali, Israel și Arabia Saudită. O consecință este că marile corporații americane, spre marea lor disperare, sunt împiedicate să se adune la Teheran împreună cu omoloagele lor europene. Sectoare proeminente, reprezentând puterea și opinia americane, împărtășesc punctul de vedere al celor doi aliați regionali și se a ă, prin urmare, într-o stare de isterie efectivă cu privire la „pericolul iranian“. Comentarii grave în SUA, care se regăsesc în cea mai mare parte a spectrului politic, consideră că respectiva țară este „cea mai mare amenințare la adresa păcii mondiale“. Chiar și susținăto rii acordului sunt îngrijorați, dat ind gravitatea excepțională a amenințării. La urma urmei, cum putem avea încredere în iranieni ținând cont de trecutul lor marcat de agresiune, violență, distrugere și înșelăciune?
Opoziția în interiorul clasei politice este atât de puternică, încât opinia publică s-a schimbat rapid de la susținerea semni cativă a acordului la o susținere de doar 50%.2 Republicanii se opun aproape în totalitate acordului.
Actualele alegeri primare republicane ilustrează și motivele pretinse.
Senatorul Ted Cruz, considerat un intelectual printre numeroșii prezidențiabili, avertizează că Iranul va putea în continuare capabil să
producă arme nucleare și că, într-o bună zi, s-ar putea folosi de una pentru a declanșa un puls electromagnetic care „ar opri alimentarea electrică a întregii coaste estice“ a Statelor Unite, ucigând „zeci de milioane de americani“.3 Alți doi candidați, printre ei fostul guvernator de Florida, Jeb Bush, și guvernatorul de Wisconsin, Scott Walker, s-au contrazis dacă să
bombardeze Iranul imediat după ce sunt aleși sau să aștepte prima ședința de cabinet.4 Singurul candidat cu o oarecare experiență în politica externă, Lindsey Graham, descrie acordul ca pe „o sentință la moarte pentru statul Israel“, care va reprezenta, desigur, o surpriză pentru analiștii strategici și pentru serviciile secrete israeliene – și pe care Graham îl consideră un nonsens, ceea ce ne face să ne punem imediat întrebări cu privire la motivele sale reale de a spune astfel de cuvinte.5
Este important să ne reamintim că republicanii au renunțat de mult la pretențiile de a funcționa ca un partid parlamentar normal. Au devenit „o mână de insurgenți radicali“ care abia se mai străduiesc să participe la procesul parlamentar normal, după cum observa respectatul comentator politic conservator Norman Ornstein, de la American Enterprise Institute, o organizație de dreapta.6 Încă de pe vremea președintelui Ronald Reagan, conducerea partidului a băgat atât de adânc mâna în buzunarele celor bogați și ale corporațiilor, încât nu mai pot atrage noi voturi decât mobilizând acele părți ale populației care n-au fost niciodată organizate sub forma unei forțe politice. Printre ei se a ă creștinii evanghelici extremiști, care reprezintă
astăzi o majoritate a votanților republicani, nostalgici ale fostelor state sclavagiste, nativiști îngroziți că „li se ia“ țara albă, creștină, anglo-saxonă, și alții care transformă alegerile primare republicane în spectacole departe de standardele lumii moderne – dar nu și de cele aparținând celei mai puternice țări din istorie.
Îndepărtarea de standardele globale merge, însă, mult mai departe de granițele insurgenței radicale republicane. În întreg spectrul politic, există
un acord general cu privire la concluzia „pragmatică“ a generalului Martin
Dempsey, președinte al Consiliului Șe lor de Stat Major, care susține că
