Concluzia este cât se poate de clară. În cultura politică a Occidentului, pare un lucru complet resc ca Liderul Lumii Libere să e un stat terorist care s dează acordurile internaționale și care să-și proclame deschis și fără
rețineri eminența în cazul unor astfel de crime. Și este cât se poate de resc și de adecvat ca laureatul Premiului Nobel pentru Pace și avocat în drept constituțional, care deține frâiele puterii, să e preocupat doar de felul în care ar putea desfășura astfel de acțiuni într-un mod mai e cace.
O privire mai atentă stabilește și mai clar aceste concluzii.
Articolul debutează citând operațiunile americane „din Angola până în Nicaragua sau Cuba“. Să adău găm câte ceva din ceea ce a fost omis, extrăgând din studiile extrem de importante pri vind rolul Cubei în eliberarea Africii, publicate în cartea recentă a lui Piero Gleijeses, Visions of Freedom.2
În Angola, Statele Unite s-au alăturat Africii de Sud pentru a acorda sprijinul esențial grupării armate teroriste UNITA, condusă de Jonas Savimbi. A continuat să facă acest lucru chiar și după ce Savimbi a fost învins în alegeri libere, atent monitorizate, iar Africa de Sud își retrăsese sprijinul pentru „monstrul a cărui sete neostoită de putere a adus atâta durere poporului său“, după cum spunea ambasadorul britanic în Angola, Marrack Goulding, o declarație susținută și de șeful centrului CIA din Kinshasa vecină. O cialul CIA a avertizat că sprijinirea acestui monstru „nu era o idee bună, din pricina dimensiunii crimelor lui Savimbi. Era teribil de brutal.“3
În ciuda operațiunilor teroriste extinse și criminale susținute de SUA în Angola, forțele cubaneze i-au alungat din țară pe agresorii sud-africani, forțându-i să părăsească Namibia ocupată ilegal și au deschis calea către alegerile angoleze în care, după ce a fost înfrânt, Savimbi „a ignorat, pur și simplu, opiniile a peste 800 de observatori care susținuseră că alegerile fuseseră, în general, … libere și corecte“, după cum a relatat New York Times, și și-a continuat războiul terorist cu sprijinul SUA.4
Meritele cubaneze în eliberarea Africii și în dispariția apar theidului au fost lăudate de Nelson Mandela atunci când a fost, în cele din urmă, eliberat din închisoare. Unul dintre primele sale gesturi a fost acela de a declara că „în decursul tuturor acestor ani în închisoare, Cuba a fost o inspirație, iar Fidel Castro un protector puternic… [Victoriile cubaneze] au distrus mitul invincibilității opresorului alb [și] au inspirat masele din Africa de Sud…, un punct de turnură în eliberarea continentului nostru – și a poporului meu
– de sub teroarea apartheidului… Ce altă țară se poate lăuda cu o dovadă de mai mare altruism decât cel arătat de Cuba în relația cu Africa de Sud?“5
În schimb, comandantul terorist Henry Kissinger s-a declarat „apoplectic“
în privința insubordonării acestui „neica nimeni“, pe nume Castro, despre care considera că ar trebui „strivit“, după cum scriu Wil iam LeoGrande și Peter Kornbluh, în cartea lor Black Channel to Cuba, în care au folosit documente recent declasi cate.6
Revenind la Nicaragua, nu ar trebui să trecem cu vederea răz boiul terorist al lui Ronald Reagan, care a continuat mult timp după ce Curtea Internațională de Justiție a ordonat Washing tonului să înceteze „folosirea ilegală a forței“ – adică terorismul internațional – și să plătească despăgubiri substanțiale, și după ce o rezoluție a Consiliului de Securitate ONU a cerut tuturor statelor (inclusiv SUA) să respecte legea internațională – o rezoluție la care Washing tonul s-a opus prin veto.7 Trebuie recunoscut, însă, că
războiul terorist al lui Reagan împotriva statului Nicaragua – extins de George W.H. Bush, „omul de stat“ Bush – nu a fost atât de distructiv ca terorismul de stat pe care l-a întreținut entuziast în El Salvador și Guatemala. Nicaragua a avut avantajul de a deținut o armată care să se confrunte cu trupele teroriste susținute de SUA, în timp ce în statele învecinate teroriștii care atacau populația erau forțele de securitate antrenate și înarmate de SUA.
În Cuba, operațiunile teroriste ale Washing tonului au fost lansate în forță
de președintele Kennedy și de fratele său, procurorul general Robert Kennedy, pentru a-i pedepsi pe cubanezi pentru respin gerea invaziei americane din Golful Porcilor. Acest război terorist nu a fost deloc o mică
aventură. A implicat 400 de americani, 2 000 de cubanezi, o otă privată de
vase rapide și un buget anual de 50 de milioane de dolari. Operațiunile au fost conduse, în general, de stația CIA din Miami, aceasta reprezentând o violare a Actului de Neutralitate și probabil a legii care interzicea desfășurarea de acțiuni CIA pe teritoriul SUA. Operațiunile au inclus bombardarea de hoteluri și instalații industriale, scufundarea de bărci de pescuit, otrăvirea recoltelor și a efectivelor de animale, contaminarea exporturilor de zahăr și altele. Unele dintre aceste operațiuni nu fuseseră
explicit autorizate de către CIA, dar au fost puse în practică de către forțele teroriste pe care le nanța și susținea, o trăsătură care nu face nici o diferență în acest caz.
După cum am arătat, războiul terorist (Operațiunea Man gusta) a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe Hrușciov să trimită rachete în Cuba și al „Crizei rachetelor“, care a ajuns foarte aproape de un război nuclear.
Operațiunile SUA din Cuba n-au fost chestiuni lipsite de importanță.
S-a acordat o oarecare atenție unei chestiuni mai degrabă minore privind războiul din Cuba: numeroasele încercări de a-l asasina pe Fidel Castro, privite, în general, ca mici prostioare copilărești ale CIA. În afară de asta, aproape nimic din ce s-a întâmplat nu a suscitat un interes prea mare sau prea multe comentarii. Prima cercetare serioasă în limba engleză a impactului războiului terorist asupra cubanezilor a fost publicată în 2010 de către cercetătorul canadian Keith Bolender, în cartea sa, Voices From the Other Side, un studiu valoros care a fost în mare măsură ignorat.8
Cele trei exemple subliniate în relatarea New York Times despre terorism reprezintă doar vârful aisbergului. Cu toate acestea, este util să cunoaștem această recunoaștere remarcabilă a implicării Washing tonului în acțiuni teroriste criminale și distructive și să vedem cât de puțin importante sunt aceste lucruri pentru clasa politică, în opinia căreia este resc ca SUA să e o superputere teroristă, imună în fața legii și a normelor civilizației.
În mod straniu, s-ar putea ca lumea să nu e de acord. Sondajele realizate la nivel internațional arată că Statele Unite sunt privite pe scară largă ca ind cea mai mare amenințare la adresa păcii mondiale.9 Din fericire, americanii au fost scutiți de această informație nesemni cativă.
CAPITOLUL 18
Mișcarea istorică a lui Obama
Stabilirea relațiilor diplomatice între Statele Unite și Cuba a fost larg aclamată ca un eveniment de importanță istorică. Corespondentul John Lee Anderson, care a scris cu atenție despre ce se întâmplă în regiune, a sintetizat o reacție larg răspândită printre intelectualii liberali atunci când a scris în New Yorker că:
Barack Obama a arătat că poate acționa ca un om de stat de anvergură istorică. Și la fel a făcut, în acest moment, și Raúl Castro. Pentru cubanezi, acest moment va de o covârșitoare importanță afectivă și va reprezenta o transformare istorică. Relația lor cu bogații și puternicii vecini nord-americani a fost înghețată în ultimii 50 de ani într-o formă speci că anilor 1960.
Într-o măsură ireală, și destinele lor au fost înghețate. Este desigur important și pentru americani.
Pacea cu Cuba ne duce, pe moment, înapoi în vremurile de aur în care SUA erau o națiune iubită
peste tot în lume, când tânărul și chipeșul J.F.K. era președinte – înainte de Vietnam, înainte de Al ende, înainte de Irak și de alte asemenea nenorociri – și ne face să ne simțim mândri de noi înșine pentru că facem, în sfârșit, ceea ce trebuie.1
Trecutul nu este nici pe departe atât de idilic pe cât este în durabila imagine a Camelotului. JFK nu a existat „înainte de Vietnam“, sau măcar înainte de Al ende sau de Irak, dar să lăsăm aceasta pentru moment. Atunci când JFK și-a început mandatul, violența regimului Ngo Dinh Diem, regim pe care l-au impus Statele Unite, a dus, în cele din urmă, la apariția unui fenomen de rezistență internă ce nu a mai putut controlat.
Astfel, Kennedy a escaladat rapid intervenția SUA transformând-o în ofensivă totală, ordonând forțelor aeriene americane să bombardeze Vietnamul de Sud (sub steag sud-vietnamez, strategie care nu a înșelat, însă, pe nimeni) și autorizând atacurile chimice și cu napalm pentru distrugerea culturilor agricole și a efectivelor de animale și lansând programe care să-i mâne pe țărani în adevărate lagăre de concentrare pentru „a protejați“ de gherilele pe care Washing tonul știa că le susținea în mare marte.
Până în 1963, rapoartele care veneau din teren păreau să su gereze că
războiul lui Kennedy era pe cale să se transforme într-un succes, dar a apărut o problemă serioasă. În august, administrația a a at că guvernul Diem încerca să negocieze cu Vietnamul de Nord pentru a pune capăt con ictului.
Dacă JFK a avut vreodată cea mai mică intenție de a se retrage, acesta ar fost momentul cel mai bun pentru a o face cu grație, fără vreun cost politic.
Ar putut chiar pretinde, în maniera atât de bine cunoscută, că Vietnamul de Nord fusese forțat „să se predea“ de către forța și hotărârea cu care americanii au protejat libertatea. În schimb, Washing tonul a sprijinit o lovitură de stat militară pentru a da puterea unor generali agresivi mult mai obedienți și mai atașați de actualele angajamente ale lui JFK. Președintele Diem și fratele lui au fost uciși în acest proces. Întrezărind victoria la orizont, JFK a acceptat cu greu propunerea secretarului apărării Robert McNamara de a începe retragerea trupelor (Memoriul de acțiune privind securitatea națională 263), dar cu o condiție crucială: ca mai întâi să e obținută victoria. Kennedy s-a încăpățânat să e respectată acea condiție până la asasinarea sa, câteva săptămâni mai târziu. Multe iluzii s-au țesut în jurul acestor evenimente, dar ele aveau să se prăbușească rapid sub numeroasele înregistrări documentare.2
Nici în alte părți povestea nu s-a dovedit la fel de idilică cum sunt legendele Camelotului. Una dintre deciziile cele mai importante ale lui Kennedy din 1962 a fost aceea de a schimba misiunea militarilor din America Latină de la „apărarea emisferei“ la „securitate internă“, cu urmări dintre cele mai teribile pentru emisferă. Cei care nu preferă ceea ce specialistul în relații internaționale Michael Glennon numea „ignoranță
intenționată“ pot completa cu ușurință detaliile.3
În Cuba, Kennedy a moștenit politica lui Eisenhower de embargo și planurile o ciale care urmăreau răsturnarea regimului, dar le-a escaladat rapid prin invazia din Golful Porcilor. Eșecul invaziei a provocat reacții de-a dreptul isterice la Washing ton. La prima întrunire a cabinetului după eșecul invaziei, atmosfera era una „aproape dezlănțuită“. Subsecretarul de stat Chester Bowles scria, într-o notă personală: „există o cerere nebună pentru
un program de acțiune“.4 Kennedy a dat formă acestei isterii în luările sale publice de poziție, deși era conștient, și o recunoscuse în privat, că aliații
„cred că ne comportăm ușor nebunește“ în problema cubaneză.5 Desigur, nu fără motiv.
