Mai mult, Israelul a preluat sistematic zone din Valea Ior danului, alungând palestinienii, întemeind colonii, săpând puțuri de apă și, în general, asigurându-se că regiunea – aproximativ o treime din Cisiordania, inclusiv mare parte din terenul său arabil – va , în cele din urmă, integrată în Israel, laolaltă cu alte regiuni pe care Israelul le preia. Astfel, cantoanele rămase palestinienilor vor complet izolate. Așadar, uni carea cu Gaza ar împiedica aceste planuri, care au fost avute în vedere încă de la începutul perioadei de ocupație și care au fost susținute constant de majoritatea grupărilor politice, chiar și de către unii dintre oamenii politici portretizați uneori drept mesageri ai păcii, ca fostul președinte Shimon Peres, unul dintre arhitecții colonizării profunde a Cisiordaniei.
Ca de obicei, a fost nevoie de un pretext pentru ca tensiunile să escaladeze.
O astfel de ocazie a apărut odată cu uciderea brutală a trei băieți israelieni dintr-o colonie din Cisiordania. A urmat o ofensivă violentă de 18 zile care a avut drept țintă specială Hamas. Pe 2 septembrie, Ha’aretz a relatat că, după
interogatorii intense, forțele israeliene de securitate au ajuns la concluzia că
răpirea băieților „a fost pusă la cale de o celulă independentă“, fără legătură
directă cu Hamas.9 Între timp, ofensiva de 18 zile dusese la prăbușirea temutului guvern de coaliție.
Hamasul a ripostat, în cele din urmă, cu primele rachete după 18 luni, dând Israelului ocazia de a lansa operațiunea „Marja de apărare“, pe 8 iulie.
Asaltul de 50 de zile care a urmat a reprezentat cea mai extremă operațiune de „tundere a peluzei“ de până atunci.
Operațiunea care aștepta un nume
Israelul se a ă acum într-o poziție bună pentru a-și schimba politica de decenii menită să separe Gaza de Cisiordania și a respecta un acord major de încetare a focului pentru prima dată. Cel puțin pentru moment, riscul instaurării unei democrații în Egiptul vecin a fost redus, iar brutala dictatură
militară egipteană a generalului Abdul Fatah al-Sisi este un aliat de nădejde pentru Israel în menținerea controlului asupra Fâșiei Gaza.
Întrucât guvernul palestinian de coaliție a plasat în sarcina forțelor Autorității Palestiniene, antrenate de SUA, controlul zonelor de frontieră, și cu posibilitatea ca guvernarea să ajungă în mâinile AP, care depinde de Israel atât pentru supraviețuire, cât și nanciar, Israelul ar putea simți că nu prea are de ce să se teamă de o oarecare formă limitată de autonomie în enclavele ce le vor rămâne palestinienilor.
Există, de asemenea, ceva adevăr în observația făcută de prim-ministrul Benjamin Netanyahu: „Multe elemente din regiune înțeleg astăzi că, în con ictul în care sunt mereu amenințate, Israelul nu este un inamic, ci un partener“.10 Akiva Eldar, corespondentul diplomatic principal al Israelului, adaugă, totuși, că, „toate acele «elemente» din regiune înțeleg foarte bine că
nu se întrevede la orizont nici o mișcare diplomatică viabilă și pe termen lung fără un acord pentru stabilirea unui stat palestinian bazat pe granițele din 1967 și o soluție corectă, consensuală, la problema refugiaților“. Dar toate acestea, subliniază el, nu sunt pe agenda Israelului.11
Unii comentatori israelieni bine informați, în special renumitul editorialist Danny Rubinstein, susțin că Israelul este dispus să schimbe lucrurile și să-și relaxeze controlul în Gaza.
Vom vedea.
Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani sugerează contrariul și primele semne nu arată bine. După ce s-a terminat operațiunea „Marjă de apărare“, Israelul a anunțat cea mai mare luare în stăpânire a terenurilor din Cisiordania din ultimii 30 de ani, aproape 1 000 de acri. Radio Israel a relatat că această
preluare a fost un răspuns pentru uciderea celor trei băieți de către
„militanții Hamas“. Un băiat palestinian a fost ars de viu ca represalii la acele crime, însă nu a propus nimeni ca palestinienii să primească pentru aceasta pământ israelian și nici nu a existat vreo reacție când un soldat israelian a împușcat un băiat de zece ani, pe nume Khalil Anati, pe o stradă liniștită
dintr-o tabără de refugiați de lângă Hebron, după care a plecat cu jeepul său în timp ce băiatul a sângerat până a murit.12
Anati a fost unul dintre cei 23 de palestinieni (inclusiv trei copii) uciși de forțele israeliene de ocupație în Cisiordania în timpul măcelului din Gaza, conform unor statistici ale ONU, pe lângă încă mai bine de 1 000 de răniți, 38% în exerciții de demonstrare a modului de folosire a anumitor arme.
„Nici unul dintre cei uciși nu punea în pericol viețile soldaților“, relata jurnalistul israelian Gideon Levy.13 Nu a existat nici un fel de reacție față de nici una dintre aceste fapte, la fel cum nu a existat nici o reacție atunci când Israelul a ucis, în medie, câte doi copii palestinieni pe săptămână în ultimii 14 ani. Până la urmă, nu sunt oameni.
Toate părțile pretind, de obicei, că, dacă înțelegerea cu două state este moartă ca urmare a preluării de către Israel a pământurilor palestiniene, rezultatul va un singur stat la vest de Iordan. Unii palestinieni salută
această soluție gândindu-se că, în felul acesta, vor putea lupta pentru drepturile civile, pentru drepturi egale pe modelul mișcării din Africa de Sud din timpul apartheidului. Mulți comentatori israelieni avertizează, însă, că va rezulta o „problemă demogra că“ pentru că s-ar naște mai mulți arabi decât evrei și s-ar reduce imigrarea evreilor, ceea ce ar submina speranța acestora pentru „un stat evreiesc democratic“.
Dar aceste convingeri larg răspândite sunt îndoielnice. Alter nativa realistă
la soluția celor două state este ca Israelul să continue să ducă mai departe planurile pe care le implementează de ani de zile, preluând orice este de valoare în Cisiordania, evitând concentrarea populației palestiniene și izgonindu-i pe palestinieni din teritoriile pe care Israelul le preia sub control propriu. Aceasta ar trebui să prevină temuta „problemă demogra că“.
Aceste politici de bază au fost aplicate încă de la cucerirea din 1967, conform unui principiu enunțat de ministrul apărării de atunci, Moshe Dayan, unul dintre liderii israelieni cu adevărat empatici față de palestinieni.
El i-a informat pe colegii lui de partid că ar trebui să le spună refugiaților palestinieni din Cisiordania: „Nu avem nici o soluție, va trebui să trăiți în continuare ca niște câini, iar cine dorește poate să plece și vom vedea unde duce acest proces“.14
Această sugestie se regăsea natural în concepția uluitoare, formulată în 1972 de viitorul președinte Chaim Herzog: „Nu le neg palestinienilor
dreptul la un loc, o poziție sau o opinie în orice chestiune…, dar cu siguranță n-am să-i consider parteneri în nici o privință într-un ținut care a fost în mâinile națiunii noastre mii de ani. Pentru evreii acestui pământ, nu poate exista nici un partener.“ Dayan a cerut, de asemenea, implementarea legii israelite a „regulii permanente“ (memshelet keva) în teritoriile ocupate.15 Când Netanyahu spune același lucru astăzi, nu aduce nimic nou.
Vreme de un secol, colonizarea sionistă a Palestinei s-a des fă șurat, în mare, conform principiului pragmatic al stabilirii în tă cere a unor stări de fapt pe teren, pe care lumea a ajuns, în cele din urmă, să le accepte. A fost o politică de mare succes. Ne putem aștepta ca ea să dureze atât timp cât Statele Unite furni zează sprijin militar, politic, economic și ideologic. Pentru cei preocupați de drepturile palestinienilor brutalizați nu există prioritate mai mare decât să facă tot posibilul pentru schimbarea politicilor SUA – un vis deloc zadarnic.
CAPITOLUL 17
SUA sunt unele dintre principalele state teroriste
Imaginează-ți că articolul de fond de pe prima pagină a ziarului Pravda ar relata despre un studiu al KGB-ului care să treacă în revistă principalele operațiuni teroriste ale Kremlinului din toată lumea, cu scopul de a determina factorii care au dus la succesul sau eșecul acestora. Concluzia nală ar : din nefericire, succesele sunt rare, prin urmare ar corectă o regândire a politicilor o ciale. Imaginează-ți că articolul l-ar cita pe președintele Vladimir Putin spunând că a cerut KGB-ului să desfășoare un asemenea studiu pentru a a a dacă au existat cazuri de „ nanțare și înarmare a unei insurgențe într-o țară în care lucrurile funcționau de fapt bine. Și nu au reușit mare lucru.“ Așadar, va avea o oarecare reticență în a mai susține astfel de operațiuni.
Dacă, aproape de neimaginat, un astfel de articol ar apărea, strigătele de furie și indignare s-ar ridica până la ceruri, iar Rusia ar condamnată în termenii cei mai duri – sau chiar mai rău – nu doar pentru trecutul terorist pe care tocmai l-a recunoscut deschis, ci și pentru reacțiile de la nivelul conducerii și al clasei politice: nici un fel de grijă pentru nimic, cu excepția modului în care funcționează terorismul rusesc de stat și dacă practicile pot îmbunătățite.
Este, într-adevăr, greu să ne imaginăm că un astfel de articol ar putea apărea, doar că de curând aproape că a apărut.
Pe 14 octombrie 2014, articolul de fond de pe prima pagină din New York Times relata despre un studiu al CIA care trecea în revistă principalele operațiuni teroriste conduse de Casa Albă peste tot în lume, cu scopul de a determina factorii care duseseră la succesul sau la eșecul lor, cu concluzia pe care am menționat-o mai sus. Articolul a continuat citându-l pe președintele Obama spunând că ceruse CIA să facă o astfel de anchetă pentru a a a dacă
au existat cazuri de „ nanțare și înarmare a unei insurgențe într-o țară în
care lucrurile funcționau, de fapt, bine. Și nu au găsit mare lucru.“ Așa că a avut într-adevăr rețineri cu privire la continuarea acestor eforturi.1
N-au existat strigăte de mânie, nici indignare, nimic.
