Ziua întâi a EAN a fost marcată de „succesul Micuțului“, o sim plă bombă
atomică. În cea de-a patra zi, orașul Nagasaki a experimentat triumful tehnologic al „Grăsanului“, o bombă mai so sticată. Cinci zile mai târziu a venit ceea ce o cialii armatei au numit „marele nal“, un raid aerian realizat cu 1 000 de avioane asupra orașelor Japoniei, ucigând multe mii de oameni și aruncând, printre bombe, bilete pe care scria „Japonia s-a predat“.
Președintele Truman a anunțat capitularea Japoniei înainte ca ultimul avion B–52 să revină la bază.1
Sub aceste auspicii a fost deschisă EAN. În timp ce intrăm în al șaptelea deceniu de la inaugurarea ei, ar trebui să privim cu surprindere faptul că
existăm încă. Ne rămâne doar să încercăm să ghicim câți ani ne mai rămân.
Câteva re ecții asupra acestor previziuni sumbre au fost făcute de generalul Lee Butler, fostul șef al Comandamentului Strategic al SUA (STRATCOM) care controlează armele și strategia nucleară. Cu 20 de ani în urmă, Butler scria că, până acum, „am supraviețuit EAN printr-o combinație de îndemânare, de noroc și de intervenție divină și o suspectez pe ultima în cea mai mare măsură“.2 Meditând mai departe la lunga sa carieră în plani carea strategiilor nucleare și în organizarea implementării lor e ciente, generalul s-a descris pe sine drept unul „dintre cei mai avizi păstrători ai credinței în armele nucleare“. Dar, după cum a declarat mai
apoi, a ajuns să își dea seama că îi revine acum „povara de a declara că, după
judecata mea, acestea ne-au servit extrem de rău“. El se întreabă: „prin ce autoritate vor decide viitoarele generații de lideri care vor uzurpa puterea în statele ce dețin arme nucleare care sunt șansele ca viața să continue pe planeta noastră? O întrebare și mai stringentă este de ce persistă această
îndrăzneală într-un moment în care ar trebui să stăm tremurând în fața nebuniei noastre și să ne unim în angajamentul nostru de a înlătura manifestările ei cele mai letale?“3
Butler a creat termenii planului strategic al SUA din anii 1960, care propunea existența unui răspuns automat global asupra întregii lumi comuniste, „cel mai absurd și mai iresponsabil document pe care mi-au căzut vreodată ochii“.4 Planul omolog al sovieticilor era probabil și mai nebunesc. Dar este important să ne amintim că există și alți competitori, unul dintre ei, și nu cel din urmă, este chiar acceptarea cu ușurință a existenței unor amenințări extraordinare la adresa supraviețuirii.
Supraviețuirea în primii ani ai Războiului Rece
Conform doctrinei acceptate, în general, în mediul academic și printre intelectuali, primul scop al politicii unui stat este „securitatea națională“.
Există, totuși, numeroase dovezi că această doctrină nu privește chiar securitatea întregii populații. Experiența ne învață că, de exemplu, riscul distrugerii nucleare instantanee nu a fost luat în considerare de către plani catorii o ciali. Măcar atât s-a putut dovedi ulterior fără tăgadă și rămâne valabil până în acest moment.
În primele zile ale EAN, Statele Unite erau extrem de puternice și se bucurau de o securitate remarcabilă: controlau întreaga emisferă, oceanele Atlantic și Paci c și zonele opuse acelor oceane. Cu mult înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, devenise de departe cea mai bogată națiune de pe pământ, bucurându-se de avantaje incomparabile. Economia SUA a în orit în timpul războiului, în timp ce economiile altor state erau distruse sau sever slăbite. La începutul noii ere, SUA posedau aproape jumătate din produsul intern brut mondial și încă un procentaj și mai mare din capacitatea de producție.
Exista, totuși, un potențial pericol: rachetele balistice intercontinentale cu focoase nucleare. Acest pericol a fost analizat într-un studiu academic standard privind politicile nucleare, care a avut acces la surse de informații de nivel înalt: Danger and Survival: Choices About the Bomb in the First Fi y Years, scris de McGeorge Bundy, consilier pe probleme de securitate în timpul administrațiilor Kennedy și Johnson.5
Bundy a scris că „dezvoltarea progresivă a rachetelor balistice în timpul administrației Eisenhower a fost una dintre cele mai mari realizări ale acelor ani. Nu este rău, însă, să admitem de la început că atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică s-ar a a astăzi într-un pericol nuclear mult mai mic dacă
rachetele nu ar fost construite vreodată.“ A adăugat, apoi, un comentariu instructiv: „Nu cunosc astăzi nici o propunere serioasă care să provină de la guvernul vreunui stat sau din surse externe ca rachetele balistice să e cumva interzise prin acord“.6 Pe scurt, nu a existat, din câte se pare, nici o încercare de a anihila singurul pericol real care exista pentru Statele Unite, și anume acela de a distruse într-un război nuclear cu Uniunea Sovietică.
Amenințarea aceasta a dispărut? Nu putem siguri, evident, dar era greu de conceput așa ceva. Rușii, care erau mult în urma americanilor în dezvoltarea industriei și a tehnologiei so sticate, trăiau într-un mediu evident mai amenințător. Prin urmare, erau mult mai vulnerabili în fața unui astfel de sistem de arme decât SUA. Poate că au existat ocazii de explorare a unor soluții pentru dezarmare, dar în isteria extraordinară a acelor zile cu greu ar putut sesizate. Iar nivelul isteriei a fost cu adevărat extrem: examinarea retoricii unor documente o ciale ale momentului, ca actul NSC-68 al Consiliului Național de Securitate, rămâne destul de șocantă.
Unul dintre indiciile privind posibilitățile de eliminare a pericolului îl reprezintă propunerea remarcabilă făcută în 1952 de liderul sovietic Iosif Stalin, care spusese că va permite uni carea Germaniei într-un singur stat, cu alegeri libere, cu condiția ca aceasta să nu se alăture ulterior vreunei alianțe militare ostile. Nu era nici pe departe o condiție exagerată dată ind istoria jumătății anterioare de veac, în care Germania practic distrusese singură Rusia de două ori, cu un preț teribil.
Propunerea lui Stalin fusese luată în serios de respectatul comentator politic James Wahrburg, dar, în rest, ignorată sau ridiculizată la vremea respectivă. Comentatorii mai recenți au început să privească lucrurile altfel.
De exemplu, istoricul cunoscut ca ind profund împotriva sovieticilor comuniști, Adam Ulam, consideră că propunerea lui Stalin este „un mister nerezolvat“. Washing tonul „nu s-a deranjat prea mult și a respins, pur și simplu, oferta Moscovei“, scrie el, pe motiv că „era jenant de neconvingătoare“. Acest eșec politic, intelectual și academic a lăsat deschisă
„întrebarea fundamentală“, a adăugat Ulam: „Era oare Stalin cu adevărat dispus să sacri ce nou-creata Republică Democrată Germană (RDG) pe altarul democrației reale“, cu consecințe care ar putut enorme pentru pacea mondială și securitatea Statelor Unite?7
Revizuind cercetările recente ale arhivelor fostei Uniuni Sovietice, respectatul specialist în Războiul Rece, Melvyn Le er, a observat că mulți cercetători au fost uimiți să descopere că „(Lavrenti) Beria – sinistrul și brutalul șef al poliției secrete sovietice – a propus ca puterea de la Kremlin să ofere Occidentului o înțelegere privind uni carea și neutralizarea Germaniei“, ind de acord „să sacri ce regimul comunist german pentru a reduce tensiunile dintre Est și Vest“ și pentru a îmbunătăți condițiile economice și politice interne din Rusia – oportunități care au fost trecute cu vederea de dragul primirii Germaniei de Vest în NATO.8
În aceste circumstanțe, nu este exclus să se putut ajunge la înțelegeri care să protejat populația americană de marile pericole care se întrevedeau. Dar se pare că această posibilitate nu a fost luată nici măcar o clipă în considerare, ceea ce arată cât de puțin importantă este cu adevărat securitatea populației în con gurarea politicilor de stat.
Criza rachetelor cubaneze și dincolo de ea
Această concluzie a fost subliniată în mod repetat în anii care au urmat.
Când Nikita Hrușciov a preluat conducerea URSS, imediat după moartea lui Stalin, el a recunoscut că țara lui nu putea concura militar cu Statele Unite, cea mai bogată și mai puternică țară din istorie, cu avantaje incomparabile.
Dacă spera, într-adevăr, să iasă din înapoierea economică și să scape de
efectele devastatoare ale războiului, Uniunea Sovietică avea nevoie să
înceteze cursa înarmării.
Plecând de la aceste considerente, Hrușciov a propus o reducere mutuală a armamentului ofensiv. Administrația Kennedy a analizat propunerea și a respins-o, trecând în schimb la o ex pan siune militară rapidă, deși conduceau deja de departe. Regre tatul Kenneth Waltz, susținut de alți analiști care aveau legături strânse cu serviciile secrete ale SUA, a scris atunci că admi nis -
trația Kennedy „a creat cel mai mare plan militar strategic și convențional dezvoltat vreodată pe timp de pace…, chiar în timp ce Hrușciov încerca să
reducă fundamental arsenalul de arme convenționale și să pună în practică o strategie minimă de intimidare, și a făcut asta chiar dacă balanța armelor strategice înclina clar către Statele Unite“. Încă o dată, guvernul a ales să
prejudicieze siguranța națională pentru a crește puterea de stat.
Reacția sovietică la acțiunile SUA din acea perioadă a fost să plaseze rachete nucleare în Cuba, în octombrie 1962, pentru a încerca să
reechilibreze balanța, e și numai puțin. Acțiunea a fost motivată măcar în parte și de campania teroristă a lui Kennedy împotriva Cubei lui Fidel Castro, care era programată să ducă la o invazie chiar în acea lună, după
cum probabil Rusia și Cuba știau. „Criza rachetelor“ care a urmat a fost „cel mai periculos moment din istoria umanității“, după cum s-a exprimat istoricul Arthur M. Schlesinger Jr., consilierul și con dentul lui Kennedy. Nu este lipsit de semni cație faptul că președintele Kennedy este, în general, mult lăudat pentru curajul, sângele rece și arta guvernării de care a dat dovadă în deciziile luate în punctul de maximă intensitate a crizei, deși a expus inutil populația unui risc enorm pentru rațiuni de stat și pentru imaginea sa personală.
Zece ani mai târziu, în ultimele zile ale războiului israeliano-arab din 1973, Henry Kissinger, pe atunci consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Nixon, a declanșat o alertă nucleară. Scopul era acela de a avertiza Rusia să nu intervină în manevrele sale delicate menite să
ajute Israelul să obțină victoria (una limitată, desigur, care să asigure SUA menținerea în continuare a controlului unilateral asupra regiunii). Iar manevrele au fost, într-adevăr, delicate: Statele Unite și Rusia au impus un
acord de încetare a focului, dar Kissinger i-a informat în secret pe israelieni că îl pot încălca. De aici și mișcarea lui Kissinger cu alerta nucleară.
