Versiunea o cială este aceea că, după ce Israelul a cedat cu grație Gaza palestinienilor, în speranța că aceștia își vor construi acolo un stat în oritor, ei și-au arătat adevărata natură lansând asupra Israelului atacuri susținute cu rachete și forțând populația captivă să devină martiră pentru ca Israelul să
poată prezentat într-o lumină proastă. Realitatea este puțin diferită.
La câteva săptămâni după retragerea trupelor israeliene, care a lăsat totuși intactă ocupația, palestinienii au comis o crimă majoră. În ianuarie 2006, au votat cum nu trebuia în cadrul unor alegeri monitorizate cu atenție, dând Hamasului controlul asupra Parlamentului. Presa din Israel avertiza de mult timp, fără încetare, că Hamasul intenționa să distrugă țara. În realitate, liderii Hamas spuseseră foarte clar, de mai multe ori, că ar acceptat soluția a două state în conformitate cu consensul internațional, soluție care a fost blocată ani de zile de Israel și SUA. În schimb, Israelul chiar dorește distrugerea statului palestinian și, în afară de câteva cuvinte ocazionale lipsite de sens, pune în practică acest angajament.
Este adevărat că Israelul a acceptat „foaia de parcurs“ pentru a ajunge la varianta de înțelegere cu două state, conform planului inițiat de președintele Bush și adoptat de „cvartetul“ care trebuie să supravegheze acțiunea: Statele Unite, Uniunea Europeană, Națiunile Unite și Rusia. Dar, deși a acceptat foaia de parcurs, prim-ministrul Sharon a adăugat imediat 14 clauze care efectiv au anulat-o. Faptele erau cunoscute activiștilor, dar au fost dezvăluite publicului general pentru prima dată în cartea lui Jimmy Carter, Palestine: Peace, not Apartheid.27 Cu toate acestea, faptele rămân încă insu cient dezvăluite în articolele și comen ta riile de presă.
Platforma de guvernare (nerevizuită) din 1999 a partidului israelian de guvernământ, Likudul premierului Netanyahu, „respingea, în mod clar, în ințarea unui stat arab la vest de râul Iordan“.28 Iar pentru cei care au o obsesie cu privire la acordurile lipsite de însemnătate, componenta centrală
a Likud, partidul Herut al lui Menachem Begin, trebuie încă să-și abandoneze doctrina fondatoare potrivit căreia teritoriul a at de ambele părți ale râului Iordan este parte a Pământului lui Israel.
Crima palestinienilor din 2006 nu a rămas nepedepsită. Sta tele Unite și Israelul, cu europenii mărșăluind cuminți în mod rușinos în spatele lor, au impus sancțiuni populației căzute în păcat, iar Israelul și-a accentuat comportamentul violent. Până în iunie, când violențele au escaladat brusc, Israelul folosise deja peste 7 700 de obuze în nordul Fâșiei Gaza.29
Statele Unite și Israelul au inițiat rapid un plan pentru a organiza o lovitură militară care să ducă la răsturnarea guvernului ales. Când Hamas a
avut tupeul să încerce să împiedice aceste planuri, atacurile de artilerie ale Israelului au devenit și mai intense, justi cate de pretextul că Hamas preluase cu forța anumite porțiuni din Fâșia Gaza.
Nu mai este nevoie să trecem în revistă îngrozitoarele crime care au avut loc de atunci. Asediul neobosit și atacurile sălbatice au fost presărate periodic de episoade de „tundere a peluzei“, pentru a folosi expresia veselă a israelienilor, care se referea la exercițiile lor periodice de vânare a palestinienilor ca pe niște pești într-un butoi, în cadrul a ceea ce a fost numit un „război de apărare“.
Odată ce gazonul este tuns, iar populația disperată încearcă să-și revină
cumva de pe urma devastărilor și crimelor, apare un acord de încetare a focului. Astfel de acorduri au fost de ecare dată respectate de Hamas, după
cum recunosc chiar israelienii, până când Israelul le-a încălcat și a reînceput violențele.
Cel mai recent acord de încetare a focului a fost realizat după atacul israelian din octombrie 2012. Deși Israelul și-a menți nut asediul devastator, Hamasul a respectat acordul, după cum recunosc chiar și o cialii israelieni.30
Lucrurile s-au schimbat în iunie, când Fatah și Hamas au perfectat un acord de asociere care a dus la formarea unui nou guvern tehnocrat în care Hamasul nu mai avea nici un membru și care a acceptat toate cererile cvartetului. Israelul a fost evident furios, mai ales când administrația Obama a transmis că susține acest aranjament. Acordul de asociere nu doar că a lipsit de temei a rmația Israelului că nu poate negocia cu o Palestină
divizată, dar a amenințat inclusiv planul pe termen lung de a rupe Gaza de Cisiordania și de a-și urma politicile distructive în ambele regiuni.
Trebuia făcut ceva repede, iar ocazia s-a ivit la scurt timp, când trei băieți israelieni au fost uciși în Cisiordania. Guvernul Netanyahu a avut imediat dovezi că erau morți, însă a pretins că lucrurile nu stăteau așa, ceea ce i-a oferit ocazia de a lansa o operațiune în Cisiordania, luând Hamasul drept țintă și punând în pericol temuta uniune guvernamentală.
Netanyahu a pretins că avea anumite informații potrivit cărora Hamasul se făcea vinovat de crimă. Și aceasta era o minciună, după cum se recunoscuse mai înainte. Nu a ridicat nimeni pretenția ca dovezile să e
prezentate. Una dintre cele mai importante autorități israeliene în materie de Hamas, Shlomi Eldar, a spus că cel mai probabil ucigașii proveneau dintr-o facțiune disidentă din Hebron, care era de mult timp un ghimpe în coasta grupării Hamas. Eldar a adăugat: „sunt sigur că nu au avut vreo aprobare din partea conducerii Hamas, doar au crezut că atunci era momentul potrivit să acționeze“.31
Violențele care au durat 18 zile au reușit să distrugă coaliția cea temută și să crească nivelul represiunii israeliene. Conform unor surse militare israeliene, soldații israelieni au arestat 419 palestinieni, inclusiv 355 care erau asociați cu Hamas, și au ucis șase, percheziționând mii de locații și con scând 350 000 de dolari.32 Israelul a condus, de asemenea, zeci de atacuri în Gaza și a ucis cinci membri Hamas pe 7 iulie.33
Hamas a reacționat, în cele din urmă, trimițând prima rachetă după 19
luni, au raportat o cialii israelieni, furnizându-le pretextul pentru operațiunea „Protective Edge“, din 8 iulie.34
Au existat rapoarte detaliate privind abuzurile comise de armata care se autodeclarase ca ind „cea mai morală armată a lumii“ și care, potrivit ambasadorului israelian în Statele Unite, ar trebuit să primească Premiul Nobel pentru Pace. Până la sfârșitul lunii iulie, fuseseră uciși aproximativ 1
500 de palestinieni, depășind astfel crimele din timpul operațiunii „Plumb Topit“ din 2008–2009. 70% dintre ei erau civili, incluzând sute de femei și copii.35 Trei civili din Israel au fost, de asemenea, uciși.36 Mai multe regiuni întinse din Gaza au fost, pur și simplu, devastate. În scurtele pauze dintre bombardamente, oamenii își căutau cu înfrigurare morții sau obiectele casnice printre ruine. Principala centrală electrică din Gaza a fost atacată –
nu pentru prima oară, aceasta este o specialitate israeliană – restrângând și așa extrem de puțina electricitate și, încă și mai grav, reducând și așa foarte săraca rezervă de apă – o altă crimă de război. În tot acest timp, echipele de salvare și ambulanțele au fost atacate constant. Pe măsură ce atrocitățile continuau nestingherite, Israelul a declarat că scopul lui fusese să distrugă
tunelele de la graniță.
Au fost atacate și patru spitale, o altă crimă de război. Primul a fost Spitalul Al-Wafa, din centrul de reabilitare din Gaza City, care a fost atacat
în aceeași zi în care forțele terestre au invadat închisoarea. Câteva rânduri în New York Times despre invazia terestră au menționat, de asemenea, că „cei mai mulți, dar nu toți, dintre cei 17 pacienți și 25 de medici și surori medicale au fost evacuați înainte ca electricitatea să e tăiată și clădirea să e distrusă aproape în totalitate de bombardamente consistente. «I-am evacuat în timp ce clădirea era bombardată», a spus dr. Ali Abu Ryala, unul dintre purtătorii de cuvânt ai spitalului. «Doctorii și surorile medicale au trebuit să
care pacienții în spate, unii dintre ei prăbușindu-se pe scări. A existat o stare de panică fără precedent în spital.»“37
Alte trei spitale funcționale au fost atacate, pacienții și doctorii încercând să supraviețuiască cu mijloace proprii. O crimă a Israelului a fost, totuși, condamnată pe scară largă: atacul asupra unei școli ONU care adăpostea 3
300 de refugiați îngroziți ce-și văzuseră cartierele distruse de bombardamentele armatei israeliene. Pierre Krähenbühl, comisarul general al UNRWA, spunea indignat că „se vede nevoit să condamne în termenii cei mai fermi această încălcare a legilor internaționale de către forțele israeliene… Lumea a fost dezonorată astăzi.“38 Au existat cel puțin trei atacuri ale armatei israeliene asupra adăpostului refugiaților, un loc binecunoscut militarilor israelieni. „Locația exactă a școlii elementare pentru fete de la Jabalia și faptul că adăpostea mii de oameni nevoiți să fugă
din casele lor au fost comunicate de 17 ori armatei israeliene, pentru a asigura protecția acestui loc“, a spus Krähenbühl, „ultima oară noaptea trecută, la ora 9 fără 10, cu câteva ore înaintea atacurilor fatale“.39
Atacul a fost, de asemenea, condamnat „în cei mai fermi termeni cu putință“ de către, de obicei, prudentul secretar general al ONU, Ban Ki-moon. „Nu există ceva mai infam decât să ataci copii care dorm“, a spus acesta.40 Nu există informații dacă ambasadorul american la Națiunile Unite
„s-a înecat de plâns în timp ce vorbea despre copiii căzuți victime“
atacurilor israeliene – sau atacurilor din Gaza, în general.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Bernadette Meehan, a reac ționat totuși. Ea a spus că „suntem profund îngrijorați că miile de refugiați palestinieni care au fost dislocați de atacurile israeliene ar putea să nu e în siguranță în adăposturile Națiunilor Unite din Gaza. Îi condamnăm cu
fermitate pe iresponsabilii care au ascuns arme în aceste adăposturi ale Națiunilor Unite din Gaza.“ A uitat să adauge că aceste adăposturi erau goale și că armele fuseseră găsite de UNRWA, care îi condamnase deja pe cei care le ascunseseră.41
Ulterior, administrația a condamnat, la rândul ei, această crimă – în timp ce livra și mai multe arme Israelului. Concomitent cu aceasta, Steve Warren, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, le spunea reporterilor că „este limpede că Israelul trebuie să facă mai mult pentru a trăi la standardele lui foarte ridicate… pentru a proteja viețile civililor“ – adică standardele pe care le-au tot demonstrat ani de zile folosind arme americane.42
Atacul asupra facilităților ONU care adăpostesc refugiați este o altă
specialitate israeliană. Un incident faimos este atacul israelian asupra a ceea ce fusese identi cat ca spațiu pentru refugiați în Qana, în timpul campaniei criminale a lui Shimon Peres, din 1996, numită „Strugurii mâniei“, în care au fost uciși 106 civili libanezi care se adăpostiseră acolo, inclusiv 52 de copii.“43 Să ne înțelegem, Israelul nu e singurul care practică asta. Douăzeci de ani mai devreme, aliatul său Africa de Sud a lansat un atac aerian asupra Angolei, lovind tabăra de refugiați de la Cassinga, condusă de rezistența namibiană SWAPO.44
