de membri ai echipajului, cam ca în cazul vasului USS Liberty, atacat repetat de navele și avioanele israeliene în 1967 și ucigând 34 de membri ai echipajului.12
Succesorul lui Reagan, George H.W. Bush, a continuat, acordându-i ajutor și mai substanțial lui Saddam, de care avea foarte multă nevoie după
războiul cu Iranul, pe care-l declanșase. Bush i-a invitat, de asemenea, pe inginerii irakieni să vină în Statele Unite pentru a școliți în producerea de
armament nuclear. În aprilie 1990, a trimis o comisie senatorială de nivel înalt, condusă de viitorul candidat republican Bob Dole, să transmită calde salutări prietenului Saddam și să-l asigure că va ignora în continuare criticile iresponsabile ale presei „arogante și răsfățate“ și că deja astfel de mincinoși au fost îndepărtați de la Vocea Americii.13 Toată această ploconeală în fața lui Saddam a încetat câteva luni mai târziu când acesta s-a transformat dintr-odată într-un nou Hitler pentru că a încălcat ordinele sau poate pentru că nu le-a înțeles și a invadat Kuwaitul, cu consecințe evidente pe care nu le voi detalia aici.
Și alte precedente pentru incidentul MH 17 au fost trimise la groapa de gunoi a memoriei. Să luăm, de exemplu, un avion libian civil de linie, care s-a pierdut într-o furtună de nisip în 1973 și a fost doborât de avioane de vânătoare americane și israeliene la două minute de zbor de Cairo, spre care se îndrepta.14 Bilanțul morților a fost atunci de doar 110 persoane. Israelul l-a învinuit pe pilotul francez al avionului libian, primind susținerea ziarului New York Times, care a adăugat că atacul israelian a fost „în modul cel mai rău cu putință… un act de cruzime pe care nici cele mai sălbatice atacuri de dinainte ale arabilor nu-l pot scuza“.15 În Statele Unite s-a trecut rapid peste incident, fără prea multe critici. Când premierul Israelului, Golda Meir, a sosit în Washing ton, patru zile mai târziu, i s-au pus puține întrebări incomode și s-a întors și cu câteva cadouri care țineau de tehnica militară
aeronautică. Reacția a fost cam aceeași când organizația teroristă angoleză
preferată a Washing tonului, UNITA, a pretins că doborâse două avioane de pasageri.
Revenind la singura crimă cu adevărat teribilă, New York Times raportează
că ambasadorul ONU, Samantha Power, „s-a înecat în lacrimi când a pomenit copiii uciși în zborul Malaysia Airlines doborât în Ucraina, în timp ce ministrul olandez de externe, Frans Timmermans, abia își putea reprima indignarea pomenind de tâlharii care smulgeau verighetele de pe mâinile victimelor“.16
În aceeași ședință, s-au citat, de asemenea, „liste lungi de nume și vârste, majoritatea ale copiilor care fuseseră uciși în ultimul atac al Israelului în
Gaza“. Singura reacție înregistrată a fost cea a reprezentantului palestinian Riyad Mansour care „a amuțit“ în timpul lecturii listelor.17
Atacul Israelului asupra Fâșiei Gaza din iulie a stârnit indignare la Washing ton. Președintele Obama „a reiterat «condamnarea sa fermă» față
de atacurile cu rachete asupra Israelului realizate de gruparea teroristă
Hamas“, a relatat ziarul e Hil . De asemenea, el și-a exprimat „îngrijorarea cu privire la creșterea numărului de victime palestiniene civile în Gaza“, dar fără a pronunța vreo condamnare.18 Senatul a umplut acest gol votând unanim pentru susținerea acțiunilor militare, condamnând „atacurile neprovocate cu rachete asupra Israelului“ întreprinse de Hamas și cerându-i, în același timp, „președintelui Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, să
renunțe la orice coaliție de guvernare cu Hamas și să condamne atacurile asupra Israelului“.19
În ceea ce privește Congresul, poate că e su cient să ne alăturăm celor 80% din populație care „nu sunt de acord“ cu politicile sale, deși acest termen este mai degrabă blând în acest caz.20 Dar, în apărarea lui Obama, s-ar putea spune că este posibil să nu știe ce face Israelul în Gaza cu armele pe care este atât de drăguț să le livreze. În fond, se bazează pe rapoartele serviciilor de informații ale SUA care sunt prea ocupate cu colectarea de telefoane și adrese de e-mail de la cetățeni încât să acorde vreo atenție unor chestiuni secundare ca aceasta. Nu e inutil, în acest caz, să ne reamintim ce știm cu toții.
Israelul a avut dintotdeauna un singur scop: tăcerea în schimbul tăcerii, o revenire la normă (deși este posibil ca acum să nu mai e destul doar atât).
Dar care anume este norma?
Pentru Cisiordania, norma este aceea că Israelul continuă la nesfârșit programul său de colonizare ilegală și de construcție de infrastructură, astfel încât orice ar putea de valoare să poată integrat în Israel, în timp ce palestinienii sunt ținuți cu forța în cantoane și supuși unei represiuni intense și violente. În ultimii 14 ani, norma a fost că Israelul ucide în medie doi copii palestinieni pe săptămână. O astfel de crimă israeliană a avut loc în 12
iunie 2014, când au fost uciși, în mod brutal, trei copii palestinieni provenind dintr-o colonie în zona ocupată a Cisiordaniei. Cu o lună mai
devreme, doi copii fuseseră împușcați în orașul Ramal ah, de asemenea în Cisiordania. N-au atras nici o atenție, lucru care este de înțeles din moment ce reprezintă o rutină. „Lipsa de interes instituționalizată a Occidentului față
de viața palestinienilor ne ajută să înțelegem de ce palestinienii, și nu numai, recurg la violență“, scrie respectatul analist al Orientului Mijlociu, Mouin Rabbani, „la fel ca și cel mai recent atac al Israelului asupra Fâșiei Gaza.“21
Acest program de tăcere în schimbul tăcerii i-a permis Israelului să rupă
Gaza de Cisiordania. Acest program a fost urmat în mod viguros, întotdeauna cu sprijinul SUA, încă din momentul în care SUA și Israelul au acceptat Acordurile de la Oslo, care au declarat că cele două regiuni alcătuiesc o singură unitate teritorială indivizibilă. O simplă privire pe hartă
ne explică motivul. Gaza este, pentru Palestina, singura cale de acces către lumea exterioară, așa că, odată ce ele ar separate, orice autonomie ar dori israelienii să le acorde palestinienilor i-ar lăsa pe aceștia prizonieri între două state inamice: Israelul și Iordania. Această stare se va agrava pe măsură
ce Israelul va continua politica sa de expulzare a palestinienilor din Valea Iordanului și de construire de așezări israeliene acolo.
Norma în Gaza a fost descrisă în detaliu de curajosul chirurg norvegian Mads Gilbert, care a lucrat în principalul spital din Gaza în timpul celor mai îngrozitoare atacuri ale Israelului și s-a întors și în timpul ultimului măcel petrecut aici. În iunie 2014, chiar înainte să înceapă măcelul, a trimis un raport privind starea de sănătate în Gaza către UNRWA, organizația ONU
care încearcă cu disperare să aibă grijă de refugiați.
„Cel puțin 57% dintre familiile din Gaza sunt în pericol de înfometare și cam 80% dintre cei care locuiesc acolo primesc astăzi ajutoare“, a scris Gilbert. „Insecuritatea alimentară și sărăcia tot mai intensă înseamnă că cei mai mulți rezidenți nu au acces la necesarul zilnic de calorii, în vreme ce 90% dintre proviziile de apă din Gaza au fost declarate nepotrivite pentru consumul uman“, o situație care a devenit și mai gravă atunci când Israelul a atacat proviziile de apă potabilă și de apă menajeră, lăsând peste un milion de oameni să întâmpine obstacole severe în satisfacerea nevoilor de bază.22
Gilbert spune mai departe că „în Gaza, copiii palestinieni sunt cei care suferă enorm. O mare parte dintre ei sunt afectați de înfometarea produsă
de blocada impusă de Israel. Prevalența anemiei la copiii mai mici de doi ani în Gaza ajunge la 72,8%, în timp ce procentajul celor a ați la limita malnutriției, opriți din creștere și sub greutatea normală conformă vârstei ajunge la 34,3%, 31,4%, respectiv 31,45%“.23 Și lucrurile devin și mai rele, pe măsură ce raportul continuă.
Distinsul avocat pentru drepturile omului, Raji Sourani, care a rămas în Gaza în po da anilor de teroare și de brutalitate israeliană, spune că
„propoziția cea mai obișnuită pe care am auzit-o cel mai des atunci când vine vorba despre încetarea focului – toată lumea consideră că ar mai bine ca noi toți să murim decât să ne întoarcem la situația care exista înainte de acest război. Nu mai vrem asta. Nu mai avem nici o urmă de demnitate, de mândrie; nu suntem decât ținte facile; viețile noastre nu valorează nimic. Fie această situație se ameliorează, e mai bine murim. Vorbim despre oameni din mediul academic, intelectuali, oameni obișnuiți: toată lumea spune asta.“24
Pentru Gaza, planurile pentru normă au fost explicate detaliat de Dov Weisglass, un apropiat al lui Ariel Sharon și omul care a negociat retragerea coloniștilor israelieni din Gaza, în 2005. Privită ca un act măreț în Israel și printre acoliții săi, retragerea a fost, de fapt, o „traumă națională“ bine orchestrată, ridiculizată de comentatorii israelieni bine informați, printre ei ind și cel mai cunoscut sociolog, Baruch Kimmerling. Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, a fost că ulii israelieni și-au dat seama că era în bene ciul lor să mute coloniștii din spațiile lor din Gaza cea devastată, spații susținute cu costuri enorme, în alte teritorii pe care Israelul chiar intenționa să le păstreze. În loc să îi transfere, pur și simplu, au preferat să o facă folosind imagini cu copilași care implorau soldații să nu le distrugă casele, printre strigăte de „Never again“ ale căror implicații sunt evidente. Ceea ce a făcut farsa chiar și mai transparentă a fost faptul că întreaga acțiune a fost o replică la operațiunea prin care Israelul a trebuit să elibereze în 1982 partea egipteană a peninsulei Sinai. A fost însă o reprezentație foarte bună pentru publicul de acasă și din străinătate.
Weisglass oferă și propria versiune a transferului colo niș tilor din Gaza către alte teritorii: „Singurul punct în care am fost efectiv de acord cu
americanii a fost acela că [marile mase de coloniști din Cisiordania] nu aveau să e afectate în vreun fel, iar în privința restului nu se va face nimic până când palestinienii nu se transformă în nlandezi“ – dar unii de un tip special, care vor accepta în tăcere să e conduși de o putere străină.
„Semni cația este înghețarea procesului politic“, a continuat Weisglass. , Iar atunci când îngheți acel proces, împiedici crearea unui stat palestinian și împiedici o discuție despre refugiați, granițe și Ierusalim. Într-adevăr, tot acest pachet care este numit statul palestinian, cu tot ceea ce presupune, a fost scos de pe agenda discuțiilor pe termen nede nit. Și toate acestea, cu acceptul (președintelui Bush) și cu aprobarea ambelor camere ale Congresului.“25
Weisglass a explicat că palestinienii „urmau să țină mai departe dietă, dar nu cât să moară de foame“ (ceea ce nu ar ajutat reputației Israelului, a ată
deja în declin).26 Cu celebra lor e ciență tehnică, experții israelieni au determinat precis de câte calorii au nevoie pe zi locuitorii din Gaza pentru a supraviețui la limită, privându-i, în același timp, de medicamente și de alte mijloace necesare pentru un trai decent. Forțele militare israeliene i-au înghesuit pe pământ, pe mare și din aer în ceea ce prim-ministrul britanic David Cameron a descris cu acuratețe ca ind un lagăr de concentrare.
Retragerea Israelului i-a lăsat cu control deplin asupra Fâșiei Gaza în calitate de putere ocupantă, sub jurisdicția legislației internaționale. Și, pentru a strânge și mai mult lațul, Israelul a expulzat palestinienii din regiuni întinse din zona de graniță, care includea o treime sau chiar mai mult din terenul arabil din Gaza. Justi carea a fost siguranța populației israeliene care ar putut obținută la fel de bine instituind o zonă de securitate de-a lungul graniței israeliene sau încetând bombardamentele sălbatice și celelalte forme de pedeapsă.
