Există, cu alte cuvinte, dovezi copleșitoare că grija de a proteja puterea statului de populația domestică și de a securiza puterea privată reprezintă
forțele directoare în realizarea de politici. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Există cazuri interesante, unele destul de recente, în care aceste practici intră în con ict, însă putem considera că aceasta este o bună
primă aproximare, în totală contradicție cu doctrina standard primită.
Să ne punem, însă, o altă întrebare? Ce se în tâmplă cu securitatea populației? Nu este greu de demonstrat că plani catorii o ciali își pun foarte puțin problema asta. Să luăm două exemple actuale: încălzirea globală și armele nucleare. După cum știe orice persoană educată, acestea sunt pericole cât se poate de reale la adresa securității populației. Dacă ne uităm la politicile statelor, am putea spune că sunt proiectate să accentueze aceste pericole – de dragul intereselor lor primare, și anume protejarea puterii statului și a celei private, concentrate, care dictează substanța acestor politici.
Să ne gândim la încălzirea globală. Există mult entuziasm în Statele Unite cu privire la asigurarea unui „secol de independență economică“ și la faptul că vom deveni „Arabia Saudită a următorului secol“ – probabil ultimul secol al civilizației umane, dacă aceste politici continuă nestingherite.
Toate acestea ilustrează foarte clar natura preocupărilor pen tru securitate
– cu siguranță nu este vorba despre securi tatea populației. Ilustrează, de asemenea, calculul moral al capitalismului contemporan de stat: soarta nepoților noștri nu are nici o importanță în fața perspectivelor măririi pro tului de mâine.
Toate aceste concluzii sunt întărite semni cativ dacă pri vim o clipă la sistemul de propagandă. Există o uriașă campanie de relații cu publicul în SUA, nanțată destul de transparent de marile companii energetice și de lumea afacerilor, menită să convingă publicul e că încălzirea globală nu este o amenințare reală, e că ea nu este rezultatul activității umane. Iar această campanie are un oarecare impact. Statele Unite se a ă în urma altor state dezvoltate în ceea ce privește îngrijorarea publicului față de încălzirea globală, iar rezultatele sunt strati cate: republicanii – partidul mai dedicat intereselor bogăției și puterii corporatiste – sunt mult sub media globală.25
Cea mai importantă publicație de critică media, Columbia Journalism Review, a avut un articol interesant cu privire la atribuirea acestui rezultat doctrinei media de prezentare a faptelor „corect și echilibrat“.26 Cu alte cuvinte, dacă un ziar publică o opinie care este susținută de 97% dintre oamenii de știința, trebuie imediat prezentată și opinia contrară a marilor corporații.
Exact aceasta se întâmplă, dar cu siguranță nu există o doctrină a prezentării „corecte și echilibrate“. Astfel, dacă un ziar scrie un articol în care-l acuză pe președintele Putin pentru actul criminal de preluarea samavolnică a Crimeii, aceeași publicație nu se va simți obligată să publice și un articol în care să arate că, deși Rusia a săvârșit cu adevărat un act criminal, ea a avut un temei mult mai puternic decât au avut SUA pentru a prelua sud-estul Cubei, inclusiv Guantánamo, cel mai mare port al țării cu mai bine de un secol în urmă – ignorând toate cererile Cubei de la proclamarea independenței de a i se înapoia orașul. Acest lucru este adevărat în multe alte cazuri. De fapt, doctrina prezentării „corecte și echilibrate“
funcționează când este vorba de puterea privată, dar nu și în alte cazuri.
În ceea ce privește armele nucleare, lucrurile stau la fel de dezolant și de înspăimântător. Dacă urmărim cum au stat lucrurile încă de la bun început,
observăm că siguranța populației nu a fost niciodată o chestiune care să
conteze și că rămâne așa până astăzi. Nu este nevoie să recapitulăm și aici istoria fenomenului, însă putem a rma răspicat că oamenii politici s-au jucat continuu cu soarta speciei umane.
După cum ne dăm seama probabil cu toții, ne a ăm în fața celor mai importante decizii din istoria omenirii. Există multe probleme pe care trebuie să le înfruntăm, însă două sunt de o importanță enormă: distrugerea mediului și războiul nuclear. Pentru prima dată în istorie avem mijloacele pentru a distruge orice posibilitate de a duce o viață decentă și aceasta nu în viitorul foarte îndepărtat. Fie și din acest unic motiv, avem datoria să risipim aburii ideologici și să ne întrebăm onest și realist cum sunt luate deciziile politice și să le schimbăm înainte să e prea târziu.
CAPITOLUL 14
Oroare
Aproape ecare zi ne aduce știri despre crime oribile, însă unele sunt atât de atroce și male ce, încât le surclasează pe celelalte. Unul dintre aceste evenimente rare a avut loc când zborul 17 al Malaysia Airlines a fost doborât în estul Ucrainei, ucigând 298 de oameni.
Gardianul Virtuții de la Casa Albă a vorbit despre incident ca despre „o oroare de proporții insuportabile“, pe care a atribuit-o „susținătorilor ruși“.1
Ambasadorul său de la ONU a proclamat cu voce de tunet că „atunci când 298 de civili sunt uciși“, într-un „atac îngrozitor“ asupra unui avion de linie,
„nu trebuie să ne oprească nimic din a a a cine sunt responsabilii și din a-i aduce în fața justiției“. Chiar a făcut apel la Vladimir Putin să nu mai încerce să nege responsabilitatea sa clară cu privire la atac.2
Este adevărat că „omulețul iritant“, cu „mutră de șobolan“ – după cum l-a descris Timothy Garton Ash – a cerut o anchetă inde pendentă, dar acest lucru s-a întâmplat doar de teama sancțiunilor care ar putut impuse de singurul stat destul de curajos să facă asta, SUA, în vreme ce statele europene tremurau de frică.3
Pe CNN, fostul ambasador american în Ucraina, Wil iam Taylor, asigura întreaga lume că „omulețul iritant“ „era cu certitudine vinovat… pentru atacarea acestui avion“.4 Vreme de săptămâni, reportajele de pe primele pagini relatau zilnic și detaliat despre teama familiilor victimelor, despre viețile celor uciși, despre eforturile internaționale făcute pentru a recupera trupurile și despre furia care cuprinsese întreaga lume.
Fiecare persoană cultivată și, cu siguranță, ecare editor sau comentator trebuie să-și amintit instantaneu un alt caz de avion doborât care s-a lăsat cu mari pierderi de vieți omenești: zborul 655 al Iran Air, în care au murit 290 de oameni, inclusiv 66 de copii, avion care a fost doborât în spațiul aerian al Iranului, în timp ce zbura pe o rută comercială foarte bine identi cată. Autorul acestui atac a fost dintotdeauna cunoscut: era vorba
despre purtătorul de rachete USS Vincennes, care opera în apele teritoriale ale Iranului din Golful Persic.
Comandantul unei nave americane care opera în apropiere, David Carlson, a scris în revista Institutului Naval al SUA, Proceedings, că „și-a exprimat uimirea cu voce tare, nevenindu-i să creadă“ atunci când a auzit că
„ Vincennes și-a anunțat intenția“ de a ataca ceea ce era, în mod evident, o aeronavă civilă. A bănuit că „Robo crucișătorul“, așa cum era supranumit Vincennes pentru maniera agresivă de a opera, „simțise nevoia să arate că
Aegis (so sticatul sistem antiaerian de la bordul crucișătorului) era necesar în Golful Persic, așa că au pro tat de ocazie pentru a face această
demonstrație“.5
Doi ani mai târziu, comandantul navei Vincennes și o țerul însărcinat cu operațiunile antiaeriene au primit Legiunea de Onoare a SUA pentru
„purtarea excepțional de merituoasă în timpul serviciului realizat remarcabil“ și pentru „calmul și climatul profesionist“ menținute în timpul operațiunii care dusese la prăbușirea avionului iranian. Distrugerea însăși a avionului nu a fost pomenită în acest elogiu.6
Președintele Ronald Reagan i-a învinovățit pe iranieni pentru dezastru și a apărat acțiunile navei de război, care a procedat „conform ordinelor date și a urmat proceduri care fuseseră făcute publice, trăgând pentru a se proteja pe sine împotriva unor posibile atacuri“.7 Succesorul său, George H.W. Bush, a spus că „nu îmi voi cere niciodată scuze pentru Statele Unite – nu mă
interesează care sunt faptele… nu sunt genul care-și cere scuze pentru țara sa“.8
Nici o eschivare de la responsabilitate în acest caz, spre deosebire de barbarii din est.
Au existat puține reacții la acel moment: nu a existat indignare, nu s-au organizat căutări ale victimelor, denunțuri pasionate la adresa celor responsabili, n-au existat lamentații elocvente ale ambasadorului SUA la ONU cu privire la „pierderea imensă și devastatoare“ care avusese loc când avionul se prăbușise. Protestele iraniene au fost observate ocazional, dar au fost respinse imediat ca ne ind altceva decât „atacuri nejusti cate la adresa Statelor Unite“, după expresia lui Philip Shenon de la New York Times.9
Nu trebuie să ne mirăm, așadar, că acest eveniment înainte insigni ant nu a meritat decât câteva cuvinte răzlețe în media americană în comparație cu furia la adresa unei crime în care demonicul inamic se poate să fost implicat indirect.
O excepție a fost ziarul londonez Daily Mail, în care Dominic Lawson a scris că deși „apologeții lui Putin“ ar putea pomeni atacul aerian din Iran, comparația nu face decât să demonstreze contrastul dintre valorile noastre morale și cele ale mizerabililor ruși care încearcă să scape de responsabilitate în cazul MH 17 cu minciuni, în timp ce americanii au recunoscut imediat că
au doborât avionul iranian – în mod justi cat.10 Ce altă dovadă mai puternică ar putea exista pentru noblețea noastră și depra varea lor?
Știm, desigur, de ce se a ă rușii și ucrainenii în țările lor, însă ne-am putea întreba ce căuta Vincennes în apele teritoriale ale Iranului. Răspunsul este simplu: îl ajutau pe marele prieten al Washing tonului, Saddam Hussein, în atacul său criminal asupra Iranului. Pentru victime, doborârea avionului nu a fost o chestiune lipsită de importanță. A fost un factor important în decizia Iranului de a recunoaște că nu mai continua lupta, conform istoricului Dilip Hiro.11
Merită să ne amintim până unde s-a întins devo tamentul Washing tonului pentru prietenul său, Saddam. Reagan l-a scos de pe lista cu teroriști a Departamentului de Stat, așa că nu a mai existat vreo piedică în a-i trimite sprijin pentru a ataca Iranul și, mai târziu, ambii au negat atacurile criminale asupra kurzilor, inclusiv cu arme chimice, și au blocat condamnarea în Congres a acestor atrocități. De asemenea, SUA i-au acordat lui Saddam un privilegiu rezervat până atunci doar Israelului: nu a existat nici o reacție serioasă când Irakul a atacat nava USS Stark cu rachete Exocet, ucigând 37
