Prin astfel de prevederi, sindicatele din sectoarele private au fost reduse la mai puțin de 7% din totalul forței de muncă, în ciuda faptului că cei mai mulți lucrători preferă să facă parte dintr-un sindicat.8 Apoi, au fost atacate sindicatele din sectorul public care fuseseră până atunci oarecum protejate de lege. Acestea sunt acum mai expuse ca niciodată și nu este pentru prima oară. Ne putem reaminti că Martin Luther Jr. a fost asasinat în 1968 în timp ce se alăturase unei greve a muncitorilor din sectorul public din Memphis, Tennessee.
În anumite privințe, statutul muncitorilor din momentul în care scria Ware este similar cu ceea ce vedem astăzi, întrucât inegalitatea economică a atins iarăși nivelurile incredibile de la nalul anilor 1920. Pentru o insigni antă minoritate, bogăția s-a acumulat dincolo de limitele oricărui vis de înavuțire. În ultimii zece ani, 95% din bogăție a ajuns în buzunarele a 1%
din populație, mai ales la o fracțiune din acest procent.9 Venitul mediu net a scăzut sub nivelul de acum 25 de ani. Pentru bărbați, el a scăzut sub nivelul anului 1968.10 Nivelul dividendelor cuvenite muncitorilor a scăzut la cel mai jos nivel de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.11 Toate acestea nu sunt rezultatul unor legi misterioase ale economiei, ci, în cea mai mare parte, rezultatul „sprijinului indispensabil“ și al inițiativei unui guvern care este condus de interesele corporațiilor.
Revoluția Industrială americană, a remarcat Ware, „a creat una dintre notele distincte ale vieții americane“, între 1840 și 1850. Deși rezultatul ei
nal ar putea „arăta su cient de mulțumitor în ochii omului modern, el arăta respingător pentru o parte uimitor de mare a comunității americane din acel moment“. Ware trece în revistă condițiile de muncă revoltător de proaste impuse celor care înainte fuseseră meșteșugari sau fermieri independenți, ca și așa-numitelor „fete de fabrică“, majoritatea fete crescute la țară și aduse să muncească în fabricile de textile din jurul Bostonului.
Ware se concentrează însă, în special, asupra acelor elemente structurale fundamentale ale revoluției care au persistat până astăzi, chiar dacă anumite condiții au fost îmbunătățite de-a lungul anilor, în urma luptelor grele duse de oameni dedicați cauzei.
Ware a subliniat „degradarea suferită de muncitorul industrial“, pierderea
„statutului și a independenței“, care fuseseră cele mai importante caracteristici ale lor de cetățeni liberi ai republicii, o pierdere care n-a putut niciodată compensată de amelio rarea situației lor materiale. El explorează
impactul devastator al radical-capitalistei „revoluții sociale, în care suveranitatea în chestiuni economice a trecut de la comunitate ca întreg în posesia unei clase speciale“ de stăpâni, a unui grup „străin de procesul producției“ și, în general, îndepărtat de producție. El a arătat că „pentru ecare protest împotriva industriei constructoare de mașini pot găsite alte o sută împotriva noii puteri a producției capitaliste și a disciplinei sale“.
Muncitorii nu au făcut grevă doar pentru pâine, ci și pentru tranda ri, ca să împrumut obișnuitul slogan muncitoresc. Căutau, în general, suveranitate și independență, drepturi pentru ei în calitate de bărbați și de femei libere.
Au creat o presă muncitorească liberă și vivace, scrisă și publicată de cei care lucrau în fabrici. În jurnalele lor, au condamnat ceea ce numeau „in uența distrugătoare a principiilor monarhice pe pământ democrat“. Au înțeles că
aveau de-a face cu un atac asupra drepturilor fundamentale ale omului care nu putea oprit până când „cei care lucrau în întreprinderi nu aveau să
devină stăpânii acestora“ și până când producătorii liberi nu aveau să-și recapete suveranitatea. Abia atunci muncitorii aveau să nu mai e „supușii sau sclavii umili ai unui despot străin (proprietarul absent), sclavi, în cel mai strict sens al cuvântului, care își dau su etul… pentru stăpânii lor“. Mai degrabă își vor recăpăta statutul de „cetățeni americani liberi“.12
Revoluția capitalistă a produs o mutare importantă a accentului de pe noțiunea de preț pe aceea de salariu. Atunci când producătorul își vinde marfa pentru un preț, scrie Ware, el „își păstrează propria persoană“. Însă
atunci când își vinde forța de muncă, atunci se vinde pe sine și își pierde respectul de sine, devine „un sclav al salariului“, conform unei expresii larg folosite. Munca salariată era considerată o formă clasică de sclavie, diferind numai prin aceea că era temporară – cel puțin teoretic. Ideea era atât de răspândită că a devenit un slogan al Partidului Republican, folosit de liderul său, Abraham Lincoln.13
Ideea că fabricile de producție ar trebui stăpânite de cei care muncesc în ele era comună în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu numai pentru Marx și gânditorii de stânga, ci și pentru cea mai proeminentă gură
a liberalismului clasic al vremurilor, John Stuart Mil . Acesta susținea că
„forma de asociere la care ne putem aștepta să predomine dacă omenirea va progresa este… asocierea lucrătorilor înșiși în termeni de egalitate, prin posesia colectivă a capitalului prin intermediul căruia își desfășoară
operațiunile, sub conducerea unor oameni aleși de ei și care pot îndepărtați tot de ei.“14 Conceptul are, într-adevăr, rădăcini solide în gândirea liberală clasică. Nu mai este decât un pas mic de făcut pentru a-l lega de ideea unui cadru comun pentru instituții prinse într-un cadru asociativ comun și al unei organizări federale, în stilul general al unei tradiții de gândire care merge de la anarhiști și tradiția marxistă antibolșevică până
la ideea socialismului de ghildă a lui G.D.H. Cole și a altor gânditori mai recenți.15 Și, ceea ce este mult mai semni cativ include acțiuni tot mai diverse pe măsură ce muncitorii din diverse domenii încearcă să câștige controlul asupra vieților și destinelor proprii.
Pentru a submina aceste doctrine subversive, era necesar ca „stăpânii omenirii“ să încerce să-și schimbe atitudinile și convingerile pe care le susțin. După cum spune Ware, activiștii din câmpul muncii au avertizat asupra noului spirit al epocii: „Câștigă cât mai mulți bani și nu te gândi la altceva decât la tine“ – maximă odioasă a stăpânilor, pe care au încercat, desigur, s-o impună și supușilor, știind că aceștia vor capabili să câștige o parte in mă din bogăția disponibilă. Ca o reacție bruscă la acest spirit
meschin s-au ridicat marile mișcări ale muncitorilor și fermierilor radicali, cele mai importante mișcări populare democratice din istoria Americii, mișcări dedicate solidarității și ajutorului reciproc.16 Toate au fost înfrânte, în special cu ajutorul forței. Însă bătălia este departe de a se încheiat, în ciuda unor înfrângeri temporare, a unor acte violente de represiune și a unor eforturi constante de a instila maxima odioasă în mintea publicului, folosind resursele sistemului educațional, ale industriei de publicitate și ale altor instituții de propagandă dedicate acestei sarcini.
Există bariere importate care trebuie depășite în lupta pentru dreptate, libertate și demnitate, chiar și dincolo de înverșunata luptă de clasă dusă fără
încetare de lumea afacerilor cu o înaltă conștiință de clasă, cu
„indispensabilul sprijin“ al guvernelor pe care le controlează pe scară largă.
Ware analizează câteva astfel de amenințări insidioase, așa cum au fost ele percepute de clasa muncitoare. El vorbește despre cum gândeau muncitorii cali cați din New York de acum 170 de ani, care susțineau opinia generală
că salariul zilnic reprezintă o formă de sclavie și care avertizau că este posibil să vină o zi în care sclavii salariului „vor uita ce anume este propriu naturii umane întru gloria unui sistem care le impune lucrurile în funcție de necesitate și împotriva sentimentelor lor de independență și respect de sine.“17 Sperau ca acea zi să vină numai în viitorul îndepărtat. Astăzi, semne ale acesteia sunt tot mai obișnuite, dar dorința de independență, respect de sine, demnitate personală și control asupra propriei munci și vieți, asemenea bătrânei cârtițe a lui Marx, continuă să-și facă loc nu prea departe de suprafață, gata să reapară atunci când va trezită de circumstanțe sau de activismul militant.
CAPITOLUL 13
Securitatea cui? Cum se protejează Washing tonul pe sine, dar și sectorul corporatist
Felul în care este determinată politica externă este o chestiune crucială
pentru lumea afacerilor. În acest capitol, voi oferi doar câteva idei despre cum cred că subiectul poate exploatat în mod productiv, concentrându-mă
tot asupra Statelor Unite, din mai multe motive. În primul rând, Statele Unite nu au în acest moment un rival comparabil în ceea ce privește semni cația și impactul politicilor sale. În al doilea rând, este o societate neobișnuit de deschisă, poate unică în această privință, ceea ce înseamnă că
știm mai multe despre ea. În cele din urmă, este, cu siguranță, o chestiune extrem de importantă pentru americani, întrucât aceștia pot in uența alegerea politicilor în SUA – dar și pentru alții care ar putea in uența aceste politici. Principiile generale sunt, totuși, valabile și pentru celelalte mari puteri și nu numai pentru ele.
Există o „versiune standard“ pe care o auzim, de regulă, e în discursul academic, e în cel guvernamental sau în cel public. Aceasta susține că
sarcina principală a guvernelor este aceea de a asigura securitatea și că grija principală a SUA și a aliaților săi după 1945 a fost pericolul rusesc.
Există mai multe metode de a evalua această doctrină. O în tre bare evidentă ar : ce s-a întâmplat când pericolul rusesc a dispărut în 1989?
Răspunsul: nimic, totul a continuat ca înainte.
Statele Unite au invadat imediat statul Panama, ucigând mii de oameni și instalând un regim clientelar. Aceste practici erau rutiniere în zonele controlate de SUA, dar acest caz a fost unul mai puțin obișnuit. Pentru prima oară, un act important de politică externă nu a mai putut justi cat prin amenințarea rusească.
În schimb, a fost inventată o serie de false pretexte pentru invazie care nu stă în picioare nici la cea mai sumară examinare. Media a bătut clopotele cu entuziasm, lăudând magni ca realizare a înfrângerii statului Panama, fără
să-i pese că pretextele erau absurde, că actul în sine era o violare a dreptului internațional și că era aspru condamnat în alte părți ale lumii, cel mai dur în America Latină. La fel de ignorat a fost și faptul că SUA și-a exercitat dreptul de veto asupra unei rezoluții a Consiliului de Securitate adoptată unanim, care condamna crime săvârșite de trupele americane în timpul invaziei, Marea Britanie ind singura țară care s-a abținut.1
