oprească drumul spre dezastru. La cealaltă extremă avem cele mai bogate și mai dezvoltate societăți din întreaga istorie, ca Statele Unite sau Canada, care se grăbesc să distrugă mediul cât mai repede posibil. Spre deosebire de Ecuador și societățile indigene din lume, acestea vor să extragă ecare
picătură de hidrocarburi din pământ, cu cea mai mare viteză posibilă.
Ambele partide politice, președintele Obama și presa internațională par să
aștepte cu nerăbdare ceea ce au numit „un secol de independență
energetică“ pentru Statele Unite. „Independența energetică“ este un concept aproape lipsit de sens, dar să lăsăm aceasta deoparte deocamdată. Ceea ce vor să spună este, de fapt: avem un secol în care să maximizăm utilizarea combustibililor fosili și să grăbim distrugerea lumii.
Și cam aceasta se întâmplă peste tot. Să admitem totuși că, atunci când vine vorba de energie alternativă, Europa măcar face ceva. În același timp, Statele Unite, cea mai bogată și mai puternică țară din istoria lumii, sunt singurul stat, dintre aproximativ o sută de state care prezintă ceva importanță, fără o politică națională de restrângere a folosirii combustibililor fosili și nici măcar cu obiective de energie regenerabilă. Nu pentru că populația nu ar dori asta; americanii se situează destul de aproape de norma internațională când vine vorba de îngrijorarea privind încălzirea globală. Structurile internaționale sunt cele care blochează schimbarea.
Mediul de afaceri nu dorește asta, lucru copleșitor de puternic în determinarea politicilor, așa că ne trezim că avem diferențe uriașe între opinia publică și politicile adoptate pe o mulțime de subiecte, inclusiv acesta.
Asta ar vedea un istoric din viitor, dacă va mai exista vreunul. S-ar putea, de asemenea, să citească publicațiile științi ce. Fiecare număr care apare face previziuni mai sumbre decât cel anterior.
Cealaltă problemă este războiul nuclear. Se știe de mult timp că, dacă va exista un prim atac din partea vreunei puteri nucleare, chiar dacă nu va exista vreo ripostă, probabil se va ajunge la distrugerea civilizației din pricina iernii nucleare care va urma. Poți citi despre aceasta în e Bouletin of the Atomic Scientist; pericolul a fost întotdeauna mai mare decât s-a considerat de obicei.
Am trecut recent de cea de-a cincizecea aniversare a crizei rachetelor cubaneze. Am fost foarte aproape atunci de distrugerea nucleară și nu a fost singura dată. Însă, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost faptul că nu am învățat nimic din toate astea. La zece ani după acea criză, în 1973, secretarul de stat Henry Kissinger a declanșat o
alertă nucleară de nivel înalt. A fost felul său de a-i atenționa pe ruși să nu se implice în războiul israeliano-arab a at în desfășurare și, mai ales, să nu intervină după ce-i informase pe israelieni că pot viola un acord de încetare a focului asupra căruia SUA și Rusia tocmai căzuseră de acord.2 Din fericire, nu s-a întâmplat nimic.
Zece ani mai târziu, Reagan se a a în fruntea SUA. La puțin timp după ce și-a ocupat poziția în Biroul Oval, a hotărât, împreună cu consilierii săi, să
trimită aviația americană să încerce să pătrundă în spațiul aerian rusesc pentru a obține informații despre sistemele de avertizare rusești; operațiunea a fost numită „Arcașul Abil“3. În esență, aceste in cursiuni au fost niște atacuri false. Rușii nu au fost foarte siguri cum să răspundă, unii o ciali de rang înalt temându-se că, dacă ar ripostat, aceasta ar putut duce la un prim atac real. Din fericire, nu au reacționat. Și așa mai departe.
Ce putem obține din crizele nucleare iraniană și nord-coreeană
Chestiunea nucleară apare, de regulă, pe prima pagină a ziarelor când este vorba despre Iran și Coreea de Nord. Există întotdeauna căi de a rezolva crizele a ate în desfășurare. Poate că nu ar funcționa, dar ar merita măcar încercate. Nu numai că nu sunt luate în considerare, dar nici măcar nu sunt pomenite.
Să luăm cazul Iranului care este considerat în Occident – nu în lumea arabă și nu în Asia – cea mai gravă amenințare la adresa păcii. Este o obsesie occidentală și ar interesant să vedem ce motive există pentru ea, dar vom lăsa deoparte aceste lucruri deocamdată. Există vreun mod de a soluționa cel mai mare pericol la adresa păcii mondiale? Păi, ar exista câteva. O astfel de cale, una deosebit de înțeleaptă de altfel, a fost propusă la conferința țărilor nealiniate de la Teheran, în 2013. De fapt, acolo doar s-a repetat o propunere care a tot fost expusă în ultimii ani, în special de către Egipt, și care fusese aprobată de Adunarea generală a ONU.
Propunerea este aceea de a face pași către stabilirea unei regiuni libere de arme nucleare în zonă. Poate că aceasta nu ar rezolva toate problemele, dar ar o evoluție semni cativă. Și au existat și căi de a pune în practică această
soluție: urma să aibă loc o conferință în Finlanda, în decembrie 2012, sub
auspiciile ONU, care să încerce să implementeze un astfel de plan. Ce s-a întâmplat? Nu vei citi în ziare despre asta pentru că nu s-a publicat decât în jurnalele de specialitate. La începutul lunii noiembrie, Iranul a fost de acord să participe la întrunire. Câteva zile mai târziu, Obama a contramandat întâlnirea, motivând că „momentul nu era potrivit“.4 Parlamentul European a adoptat o declarație prin care cerea să continue tratativele, la fel au făcut și statele arabe. Nimic nu s-a întâmplat.
În Asia de Nord-Est, lucrurile stau aproape la fel. Coreea de Nord este probabil cel mai nebun stat de pe pământ; este cu siguranță un competitor serios pentru acest titlu. Dar chiar este util să te întrebi ce este în mintea oamenilor atunci când se com portă în feluri nebunești. De ce s-ar purta așa?
Imaginează-ți că am noi în situația asta. Imaginează-ți cam cum s-au simțit coreenii văzându-și țara pusă la pământ – totul a fost distrus de o superputere care mai și jubila la gândul a ceea ce făcea. Ima ginează-ți ce urme ar lăsa o astfel de situație.
Nu uita că este posibil ca puterea coreeană să avut acces la rapoartele militare de la acel moment, care explicau că, din moment ce totul fusese distrus în Coreea de Nord, au fost trimise și avioane să distrugă barajele, enormele baraje care conțineau rezervele de apă ale națiunii, o crimă de război, pentru care, apropo, alții au fost spânzurați la Nürnberg. Iar aceste publicații o ciale secrete vorbeau jubilatoriu despre felul în care apa se scurgea în văile coreene, în timp ce „asiaticii“ fugeau care încotro, încercând să supraviețuiască.5 Publicațiile exultau în fața a ceea ce li se întâmpla asiaticilor – adică orori dincolo de imaginația noastră. Astfel, le-au fost distruse culturile de orez, ceea ce a însemnat foamete și moarte. Ce magni c! Nu face parte din amintirile noastre, dar, cu siguranță, face parte din ale lor.
Să ne întoarcem în prezent. Există încă o istorie interesantă: în 1993, Israelul și Coreea de Nord erau pe cale să ajungă la o înțelegere potrivit căreia statul coreean să nu mai trimită rachete sau alte tehnologii militare către Orientul Mijlociu, iar Israelul să recunoască, în schimb, această țară.
Președintele Clinton a intervenit și a blocat înțelegerea.6 La puțin timp după
asta, ca răspuns, Coreea de Nord a efectuat un mic test cu rachetă. În 1994,
Statele Unite și Coreea de Nord au încheiat un acord-cadru care a oprit activitatea nucleară a Coreei și care a fost mai mult sau mai puțin respectat de ambele părți. Când a ajuns în funcție George W. Bush, Coreea de Nord avea probabil o singură armă nucleară și se putea veri ca faptul că nu mai producea altele.
Bush a început, însă, imediat cu militarismul lui agresiv, ame nin țând Coreea de Nord („Axa răului“ și toate celelalte), așa că aceasta s-a întors la programul său nuclear. Până la plecarea lui Bush din funcție, Coreea de Nord avea între opt și zece arme nucleare și un sistem de rachete, o achiziție nouă față de ce avusese până atunci.7 Între timp, s-au întâmplat și alte lucruri. În 2005, SUA și Coreea de Nord au ajuns la un acord prin care cea din urmă ar sistat toate programele de dezvoltare de arme și rachete nucleare. În schimb, Occidentul – dar, în special, Statele Unite – urma să
furnizeze Coreei de Nord un reactor de apă ușoară pentru nevoi medicale și să înceteze declarațiile belicoase. Urma să încheie apoi și un pact de neagresiune și să-l pună în aplicare.
Înțelegerea era destul de promițătoare, dar Bush a sabotat-o aproape imediat. A retras oferta pentru reactorul de apă ușoară și a făcut presiuni asupra băncilor să refuze tranzacțiile nord-coreene, chiar și pe cele care erau perfect legale.8 Nord-coreenii au răspuns reluându-și programul nuclear. Și lucrurile au continuat așa pentru mult timp.
Tiparul este bine cunoscut. Poți citi despre el deschis, în scrierile erudiților americani. Ei spun că este un regim sărit de pe x, dar care urmează un fel de politică de a riposta cu aceeași monedă. Cum facem un gest ostil, vor răspunde cu un gest nebunesc. Facem un gest diplomatic, vor răspunde cumva în același fel.
Ulterior, de exemplu, aveau să aibă loc exerciții comune Coreea de Sud–
SUA în peninsula coreeană, exerciții care trebuie să arătat amenințător din punctul de vedere al nord-coreenilor. Presupun că noi le-am considera amenințătoare dacă ceva similar ar avea loc lângă granița noastră, în Canada, de exemplu. În cursul acestor exerciții, cele mai performante aeronave militare din lume, bombardierele B-2 și B-52, au simulat atacuri cu încărcături nucleare chiar la granița Coreei de Nord.9
Sigur, aceasta trebuie să trezit anumite alarme din trecut. Evident, nord-coreenii și-au amintit anumite lucruri, ceea ce i-a făcut să reacționeze foarte agresiv. Sigur, din toate acestea, în Occident, nu ajunge, în general, decât versiunea cu privire la nebunia și la caracterul îngrozitor al liderilor nord-coreeni. Desigur, este adevărat – dar aceasta nu este cu siguranță toată
povestea, și acesta este modul în care se învârte lumea.
Nu este vorba despre faptul că nu ar exista alternative. Ele există, dar nu sunt puse în practică. E un lucru periculos. Așadar, dacă te întrebi cum va arăta lumea de aici înainte, nu vom avea o imagine foarte veselă. Doar dacă
nu vom face totuși ceva înainte. Și întotdeauna putem să facem.
CAPITOLUL 11
Israel-Palestina: adevăratele opțiuni
Pe 13 iulie 2013, fostul lider al Shin Bet, Yuval Diskin, a transmis un avertisment sever guvernului Israelului: e se va ajunge la o înțelegere privind existența a două state, e „va exista o reorientare către singurul rezultat aproape inevitabil al realității rămase – un stat «de la mare până la râu»“. Rezultatul aproape inevitabil, adică „un stat pentru două națiuni“, va reprezenta „o amenințare existențială imediată de ștergere a identității Israelului ca stat evreiesc și democratic“, care se va trezi curând cu o majoritate palestinian-arabă.1
Plecând de la același raționament, în cea mai importantă publicație britanică de politică externă, doi specialiști de frunte în politica Orientului Mijlociu, Clive Jones și Beverly Milton-Edwards, scriu că „dacă Israelul dorește să e atât evreiesc, cât și democratic“ va trebui să îmbrățișeze
