importanță.25
Articolul I al DP stipula că rezultatul nal al procesului va „o așezare permanentă plecând de la rezoluțiile nr. 242 și 348 ale Consiliului de Securitate“. Cei cărora le sunt cunoscute îngrijorările diplomatice legate de con ictul israeliano-palestinian știu exact ce însemna asta. Rezoluțiile 242 și 348 nu pomenesc nimic despre drepturile palestinienilor, cu excepția unei vagi referințe la „găsirea unei soluții la problema refugiaților“.26 Rezoluțiile ulterioare care se refereau la drepturile palestinienilor au fost ignorate în DP.
Dacă „procesul de pace“ va implementat în acei termeni, palestinienii își pot lua la revedere de la speranța unor oarecare drepturi naționale limitate în granițele vechii Palestine.
Următoarele articole ale DP spun lucrurile încă și mai clar. Ele stipulează
că Autoritatea Palestiniană are jurisdicție asupra „Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza, cu excepția chestiunilor care vor discutate în cadrul unor negocieri permanente: Ierusalimul, coloniile, locațiile militare și israelienii“ – așadar, cu excepția tuturor chestiunilor de maximă importanță.27 Mai mult, „după
retragere, Israelul va continua să răspundă de securitatea externă, de securitatea internă și de ordinea publică a coloniilor și a israelienilor. Forțele militare și civilii israelieni pot continua să utilizeze nestingheriți drumurile din fâșia Gaza și din zona Ierihon“, adică exact cele două zone din care Israelul trebuia să se retragă – în cele din urmă.28 Pe scurt, nu urmau să
existe schimbări semni cative. DP nu precizează, de asemenea, nimic cu privire la programul de colonizare – totuși, miezul con ictului – care, chiar și înainte de teribila expansiune de după Acordurile de la Oslo, submina deja orice perspective realiste de a obține un dram de autodeterminare pentru palestinieni.
Pe scurt, numai în măsura în care cineva recurge la ceea ce s-ar putea numi „ignoranță intenționată“ am putea crede că procesul de la Oslo a fost un pas real spre pace. Totuși, teza aceasta a devenit o dogmă printre comentatorii și intelectualii occidentali.
Acordurile de la Oslo au fost urmate de noi acorduri între Israel și Arafat/OEP. Primul și cel mai important dintre acestea a fost acordul Oslo II din 1995, cu puțin înainte ca prim-ministrul Rabin să e asasinat, un eveniment tragic, chiar dacă sintagma „Rabin, făcătorul de pace“ nu poate susținută.
Textul Acordului Oslo II este exact ceea ce ne putem aștepta de la niște avocați care au drept scop să le ofere Israelului și SUA posibilitatea de a face ceea ce doresc, lăsând în același timp loc de speculații privind obținerea unor rezultate mai spectaculoase. Atunci când aceste rezultate întârzie să
apară, vina poate oricând aruncată pe „extremiști“ care au subminat respectivele promisiuni.
De exemplu, Acordul Oslo II stipula că populațiile de coloniști (ilegale) din teritoriile ocupate vor rămâne sub jurisdicție israeliană și se vor supune legii israeliene. În termenii o ciali, „guvernul militar israelian [din teritoriile
ocupate] își va păstra puterile și responsabilitățile legislative, executive și judecătorești necesare, în conformitate cu legislația internațională“ – pe care SUA și Israelul au interpretat-o mereu cum au dorit, în asentimentul tacit al Europei. O asemenea libertate le asigura acestor autorități și un drept de veto efectiv asupra legislației palestiniene. Acordul prevedea că „orice legislație care amendează sau abrogă ordinele militare (israeliene) deja existente… nu va avea nici un efect și va nulă de drept ab initio, dacă
depășește jurisdicția Consiliului [palestinian]“. Mai mult, „partea palestiniană va respecta drepturile legale ale israelienilor (inclusiv pe cele ale corporațiilor deținute de israelieni) care au legătură cu zone a ate sub jurisdicția teritorială a Consiliului palestinian“ – adică în acele zone foarte limitate în care autoritățile palestiniene urmau să aibă jurisdicție cu acordul israelienilor; mai exact, drepturile legate de guvern și de pământul așa-numiților „absenți“, o construcție legală complexă prin intermediul căreia pământul palestinienilor absenți din teritoriile ocupate de Israel trece sub jurisdicție evreiască.29 Ultimele două categorii formează majoritatea regiunii, deși guvernul israelian, care stabilește după cum dorește granițele, nu a furnizat date o ciale. Presa israeliană a susținut că „pământul necolonizat aparținând statului“ reprezintă cam jumătate din suprafața Cisiordaniei și ridică procentajul terenurilor aparținând statului la 70%.30
Astfel, Oslo II a anulat hotărârea întregii lumi și a tuturor autorităților juridice relevante că Israelul nu are nici un drept asupra teritoriilor ocupate în 1967 și că toate coloniile sale sunt ilegale. Partea palestiniană le-a recunoscut legalitatea, împreună cu alte drepturi nespeci cate ale israelienilor în teritorii, inclusiv zonele A și B (a ate sub control palestinian condiționat). Oslo II a implementat chiar mai ferm marile decizii din Acordul Oslo I: toate rezoluțiile ONU care priveau drepturile palestinienilor au fost abrogate, inclusiv cele referitoare la legalitatea coloniilor, statutul Ierusalimului și dreptul de a reveni în patrie. Dintr-o singură lovitură, a fost șters întregul efort diplomatic din Orientul Mijlociu, mai puțin versiunea implementată în „procesul de pace“ condus unilateral de SUA. Faptele de bază nu au fost doar tăiate din istorie, cel puțin în comentariile americane, ci ele au fost, pur și simplu, șterse o cial.
Așa că lucrurile au continuat în același fel până în ziua de azi.
După cum s-a observat, este de înțeles că Arafat a pro tat de ocazie pentru a decapita conducerea palestiniană internă și a încerca să recâștige puterea care i se diminua în teritorii. Dar ce anume credeau mai exact negociatorii norvegieni că au reușit să facă? Singura lucrare serioasă despre acest subiect pe care o cunosc este cea semnată de Hilde Henriksen Waage, care fusese însărcinată de ministerul norvegian de externe să cerceteze acest subiect și căreia i s-a permis accesul la dosare secrete, doar pentru ca aceasta să facă
remarcabila descoperire că lipsesc tocmai înregistrările documentelor din perioada crucială.31
Waage observă că Acordurile de la Oslo au reprezentat, cu siguranță, un punct de cotitură în con ictul israeliano-palestinian, în timp ce au ridicat Oslo la rangul de „capitală mondială a păcii“. „Au existat speranțe ca Acordurile de la Oslo să aducă pace în Orientul Mijlociu“, scrie Waage, „dar, pentru palestinieni, ele au dus doar la o parcelare a Cisiordaniei, dublarea numărului de coloniști, construirea unui zid de separare, un regim draconic de izolare și o rupere fără precedent între Fâșia Gaza și Cisiordania.“32
Waage trage corect concluzia că „Acordurile de la Oslo pot servi drept studiu de caz perfect pentru cum se face ceva greșit“ în rolul de „terță parte mediatoare de către un stat mic, în con icte internaționale asimetrice“ – sau, cu o expresie mai fermă, „o negociere care a fost purtată de la început pe premise israeliene, cu Norvegia în rol de băiat de mingi“.
„Norvegienii“, scrie ea, „credeau că prin dialog și prin construirea încrederii reciproce, va creată o dinamică a păcii ireversibilă care ar putea împinge lucrurile către obținerea unei soluții. Problema cu această abordare este că aici nu era vorba despre încredere, ci despre putere. Acest proces de facilitare maschează realitatea. În cele din urmă, rezultatele care vor putea obținute de un mediator slab vor acelea pe care le va permite partea mai puternică… Întrebarea care trebuie pusă este aceea dacă un astfel de model va vreodată cel potrivit.“33
Este o întrebare bună care merită atenție, mai ales că opinia publică
educată înclină acum spre presupunerea ridicolă că ar putea avea loc negocieri de pace serioase israeliano-palestiniene sub auspiciile SUA în
calitate de „mediator onest“ – în realitate, aliatul de patru decenii al Israelului în blocarea unei soluții diplomatice care se bucură de un sprijin aproape global.
CAPITOLUL 10
În ajunul distrugerii
Pentru a răspunde la întrebarea ce-ar putea aduce viitorul, ar poate rezonabil să aruncăm o privire asupra omenirii ca și cum ne-am a a în afara ei. Așadar, imaginează-ți că ești un observator extraterestru care încearcă să
înțeleagă obiectiv ce se întâmplă sau că ești un istoric care scrie peste un secol – presupunând că vor mai exista istorici peste un secol, ceea ce e un lucru departe de a evident – care încearcă să înțeleagă ceea ce vede. Vei vedea ceva într-adevăr remarcabil.
Este pentru prima dată în istoria speciei noastre când am dezvoltat, dincolo de orice dubiu, capacitatea de a ne autodistruge. Acest lucru era, de fapt, valabil începând cu 1945. Astăzi se recunoaște deschis că și alte procese, de astă dată lente – cum ar distrugerea mediului – pot duce, dacă
nu la distrugerea totală, măcar la distrugerea capacității de a duce un trai decent.
Există și alte pericole, precum pandemiile, care au de-a face cu globalizarea și cu interacțiunea. Așadar, există procese și insti tuții, precum sistemele de arme nucleare, care pot duce în tr-un impas major sau pot chiar anihila existența organizată.
Cum se poate distruge o planetă fără să încerci cu adevărat să faci asta?
Întrebarea este: ce fac oamenii în privința asta? Nimic din toate acestea nu este un secret. Totul este pe față. De fapt, ar trebui să te străduiești foarte mult ca să nu vezi cum stau lucrurile. Astfel că au existat numeroase reacții.
Există oameni care fac foarte multe pentru a evita aceste pericole și alții care se străduiesc să le ascundă. Dacă, în calitate de extraterestru sau de istoric ai privi în ecare dintre aceste grupuri, ca să vezi cine face parte din ele, ai observa ceva foarte interesant: cei care încearcă să amelioreze sau să elimine aceste amenințări aparțin națiunilor celor mai puțin dezvoltate – societățile indigene sau ce a mai rămas din ele și primele națiuni din Canada. Oamenii
aceștia nu vorbesc despre un dezastru nuclear, ci ecologic, în timp ce încearcă realmente să facă ceva în privința asta.
De fapt, peste tot în lume – Australia, India, America de Sud – au loc bătălii, uneori războaie în toată regula. În India, se duce un război major direct împotriva distrugerii mediului, cu triburile locale încercând să reziste marilor operațiuni de extragere de resurse care sunt extrem de dăunătoare pentru mediu, dar care au consecințe majore și pe scară mai mare. În societățile în care populațiile indigene sunt încă importante, acestea iau poziții cât se poate de ferme. Cea mai clară poziție în materie de mediu poate regăsită în cazul Boliviei, care are o populație indigenă puternică și prevederi în constituție privind protecția „drepturilor naturii“. Ecuadorul, care are, de asemenea, o populație indigenă semni cativă, este singura țară
exportatoare de petrol pe care o cunosc al cărei guvern cere ajutor pentru a ține acel petrol în pământ în loc să-l producă și să-l exporte – și pământul este locul în care ar trebui să e.
Președintele venezuelean Hugo Chavez, care a murit recent și care a fost vreme îndelungată batjocorit, insultat și ironizat în toată lumea occidentală, a participat acum mai mulți ani la o reuniune ONU unde a fost ridiculizat pentru ca l-a numit pe președintele George W. Bush „diavol“. A ținut acolo și un discurs care a fost foarte interesant. Venezuela este un producător important de petrol; de fapt, exploatarea petrolului creează întregul lor produs intern brut. În discursul său, Chavez a avertizat asupra pericolelor abuzului de combustibili fosili și le-a cerut reprezentanților țărilor consumatoare să găsească alte căi pentru a produce alte tipuri de combustibil. A fost un lucru uimitor din partea unui producător de petrol.
Chavez era în parte indian, cunoscând problemele indigenilor. În afara lucrurilor bizare pe care le-a făcut, acest aspect al acțiunilor sale la ONU nu a fost relatat niciodată.1
Deci, la o extremă avem societăți tribale, indigene, care încearcă să
