plaseze rachete oriunde dorește, îndreptate către China, Rusia sau oricine altcineva, chiar și pe granițele acestor țări, ca și principiul însoțitor potrivit căruia Cuba nu are dreptul să dețină rachete de apărare împotriva a ceea ce părea să e o invazie americană iminentă. Pentru a stabili cu fermitate aceste principii, se cuvenea să se confrunte cu riscul ridicat al declanșării unui război incredibil de distructiv și să respingă propuneri simple și mai mult decât rezonabile de a pune capăt amenințării.
Gartho observă că „în Statele Unite, a existat o susținere aproape universală pentru modul în care președintele Kennedy a gestionat criza“.43
Dobbs scrie: „Tonul agresiv și încăpățânat a fost stabilit de către istoricul Curții, Arthur M. Schlesinger, Jr., care a scris că președintele Kennedy «a uimit lumea» cu o combinație «de duritate și reținere, de voință de er, curaj și înțelepciune, atât de armonios desfășurate, atât de n calibrate»“.44 Pe un ton mai sobru, Stern este parțial de acord și observă că președintele Kennedy a respins în mod repetat sfaturile belicoase ale consilierilor și sfătuitorilor săi, care cereau acțiune militară și respingerea opțiunilor paci ste. Evenimentele din octombrie 1962 sunt larg aclamate peste tot ca reprezentând cele mai bune momente ale lui Kennedy. Graham Al ison se alătură celor care le laudă și spune că acțiunile acelor zile reprezintă „un ghid pentru dezamorsat con icte, pentru cum se gestionează relațiile între marile puteri și relațiile externe, în general.“45
Într-un sens foarte îngust, aceste raționamente par rezonabile.
Înregistrările ExComm arată că președintele s-a ținut deoparte de opiniile celorlalți, rămânând uneori singur și respingând apelul grăbit la violență.
Există, totuși, o întrebare care trebuie pusă: cum ar trebui evaluată relativa moderație a lui JFK în lumina faptelor de fond pe care tocmai le-am expus?
Dar o astfel de întrebare nu apare niciodată într-o cultură morală
disciplinată care consideră de la sine înțeles faptul că Statele Unite stăpânesc efectiv lumea, că reprezintă o forță a binelui în po da erorilor și neînțelegerilor ocazionale, principiu în numele căruia devine resc ca SUA să deplaseze trupe în absolut toate zonele lumii, în timp ce este de neconceput ca alte state (și aliații lor) să facă și cel mai mic gest pentru a se proteja de amenințarea cu extincția de către hegemonia globală benignă.
Această doctrină este practic principalul cap de acuzare azi împotriva Iranului: el ar reprezenta un pericol față de Israel și față de SUA. Acesta a fost un punct de vedere și în timpul crizei rachetelor. Într-o discuție internă, frații Kennedy și-au exprimat părerea că rachetele cubaneze ar putut descuraja o invazie în Venezuela, care era luată în calcul în acel moment.
Așadar, „Golful Porcilor a fost o decizie corectă“, a conchis JFK.46
Aceste principii mențin și astăzi riscul constant al unui război nuclear. De la criza rachetelor încoace, au existat și alte riscuri severe. Zece ani mai târziu, în timpul războiului arabo-israelian, consilierul pe probleme de securitate națională, Henry Kissinger, a decretat urgență nucleară de nivel înalt (DEFCON 3) pentru a-i avertiza pe ruși să stea liniștiți în timp ce autoriza în secret Israelul să încalce acordul de încetare a focului care fusese impus o cial de SUA și Rusia.47 Când a venit la putere Ronald Reagan, câțiva ani mai târziu, Statele Unite au lansat operațiuni prin care să evalueze capacitatea de apărare a rușilor, au simulat atacuri aeriene și navale și au plasat rachete Pershing în Germania, care aveau un timp estimat de zbor între cinci și zece minute până la ținte a ate în Rusia, constituind ceea ce CIA numea o capacitate „superrapidă de primă lovitură“.48 În mod resc, acest lucru a trezit o mare îngrijorare în Rusia care, spre deosebire de SUA, a fost cucerită și distrusă de mai multe ori de-a lungul istoriei. Aceasta a dus la un risc major de război, în 1983. Au existat, de asemenea, cazuri în care doar intervenția umană de ultim moment a reușit să evite catastrofa, ca atunci când s-a decis renunțarea la un atac nuclear cu doar câteva minute înainte de lansare, după ce sistemele automate dăduseră o alarmă falsă. Nu avem, desigur, acces la arhivele rusești, însă știm astăzi cu certitudine că sistemele lor erau mult mai predispuse la accidente decât s-ar crezut.
Între timp, India și Pakistanul au ajuns de câteva ori în pragul războiului nuclear, iar sursa con ictului încă există. Ambele țări au refuzat să semneze Tratatul de neproliferare, alături de Israel, și au primit ajutor din partea SUA pentru a-și dezvolta programele de înarmare nucleară.
În 1962, războiul a fost evitat pentru că Hrușciov a fost dispus să accepte solicitările hegemonice ale lui Kennedy. Dar nu ne vom putea baza mereu pe o asemenea bună judecată. Este aproape un miracol că s-a evitat până acum
războiul nuclear. Niciodată nu au existat mai multe motive ca să ascultăm vorbele lui Bertrand Russel sau Albert Einstein, spuse cu peste 60 de ani în urmă, că va trebui să facem o alegere care este „di cilă, înfricoșătoare și de neevitat: Vom provoca sfârșitul speciei umane sau omenirea va renunța la război?“49
CAPITOLUL 9
Acordurile de la Oslo: contextul și consecințele
lor
În septembrie 1993, președintele Clinton a mediat o strângere de mână între premierul israelian Yitzhak Rabin și șeful OEP, Yasser Arafat, pe peluza Casei Albe, marcând „o zi glorioasă“, așa cum anumit-o presa cu admirație.1
Întâlnirea a avut loc cu ocazia semnării Declarației de Principii (DP) pentru găsirea unei soluții politice în con ictul dintre Israel și Palestina, declarație care a rezultat în urma unor întâlniri secrete la Oslo, care fuseseră patronate de guvernul norvegian.
Între Israel și palestinieni se desfășurau negocieri independente încă din noiembrie 1991, inițiate de SUA, după succesul impresionant repurtat în Războiul din Irak, care stabilise că „ce spunem noi funcționează“, după cum s-a exprimat triumfal președintele George W. Bush.2 Negocierile s-au deschis cu o scurtă conferință la Madrid și s-au desfășurat sub îndrumarea călăuzitoare a Statelor Unite (și, teoretic, a unei URSS pe cale de dispariție, pentru a da aparența unor auspicii internaționale). Delegația palestiniană, compusă din palestinieni din teritoriile ocupate (deci din „palestinieni interni“), a fost condusă de dedicatul și incoruptibilul lider al stângii naționaliste Haidar Abdul Sha , probabil cea mai respectată personalitate a Palestinei. „Palestinienii externi“ – OEP, cu baza în Tunis și conduși de Yasser Arafat – au fost excluși de la negocieri, deși li s-a permis să aibă un observator, Faisal Husseini. Uriașul număr de refugiați palestinieni a fost exclus complet, fără a se ține cont de drepturile lor, nici măcar de cele care le fuseseră garantate de Adunarea Generală a ONU.
Pentru a aprecia corect natura și importanța acordurilor de la Oslo și a consecințelor lor este necesar să cunoaștem mai bine contextul și condițiile în care au avut loc negocierile de la Oslo și Madrid. Am să încep prin a sublinia câteva elemente care țin de contextul imediat, și apoi am să mă
opresc la DP și la consecințele negocierilor de la Oslo, care se întind până
astăzi și, în cele din urmă, voi adăuga câteva cuvinte despre lecțiile pe care ar trebui să le învățăm.
Recent, OEP, Israelul și SUA au emis poziții o ciale cu privire la subiectele care s-au a at în discuție la Oslo și la Madrid. Poziția OEP a fost prezentată
într-o declarație din noiembrie 1998 a Consiliului Național Palestinian, ce duce mai departe o serie lungă de inițiative diplomatice ce nu au fost luate în considerare. Consiliul cerea ca un stat palestinian să e în ințat pe teritoriile ocupate de Israel începând cu 1967 și solicita Consiliului de Securitate al ONU „să formuleze și să garanteze aranjamente de securitate și de pace între toate statele implicate din regiune, inclusiv statul palestinian“ și Israel.3
Declarația CNP, care accepta largul consens internațional referitor la găsirea unei soluții diplomatice, a fost în mod esențial același ca rezoluția celor două
state propusă Consiliului de Securitate în 1967 de către „statele arabe implicate în confruntare“ (Egipt, Siria și Iordania). Statele Unite s-au opus atunci și, din nou, în 1980. Timp de 40 de ani, Statele Unite au blocat un consens internațional și continuă să o facă și azi, dacă lăsăm deoparte amabilitățile diplomatice.
Prin 1988, poziția de respingere a SUA devenise greu de susținut. Prin decembrie, administrația Reagan, a ată pe picior de plecare, devenise o sursă serioasă de amuzament internațional, cu eforturile sale tot mai disperate de a pretinde, caz unic în lume, că nu aude propunerile de conciliere ale OEP și statelor arabe. Bombănind, Washing tonul a decis să
„proclame victoria“ și să pretindă că OEP a fost nevoită să țină cont de
„cuvintele magice“ ale secretarului de stat George Schultz și să-și exprime dorința de a urma calea diplomatică.4 După cum arată clar George Schultz în memoriile sale, scopul era acela de a provoca OEP o umilință maximă
admițând, totuși, că ofertele de pace nu mai puteau ignorate. El l-a informat pe președintele Reagan că Arafat spune câteodată «unc, unc, unc»
și altă dată «chiul, chiul, chiul», dar că nu reușește să spună nicăieri
«Unchiul», acceptând astfel capitularea rușinoasă așa cum doar cei inferiori o fac. Discuțiile la nivel inferior vor astfel permise, dar ind de la sine înțeles că vor lipsite de urmări: în mod speci c, s-a stipulat că OEP trebuie
să renunțe la cererea sa de organizare a unei conferințe internaționale, astfel încât Statele Unite să păstreze în continuare controlul.5
În mai, 1989, coaliția de guvernare din Israel formată din Likud și Partidul Muncii a răspuns o cial faptului că palestinienii au acceptat soluția celor două state, declarând că nu poate exista un „al doilea stat palestinian“ între Iordania și Israel (Iordania ind deja un stat palestinian, conform dictatului israelian și indiferent de ce cred palestinienii și iordanienii) și că „nu vor exista schimbări în statutul Samariei, Iudeii și Fâșiei Gaza [Cisiordania și Gaza] decât în acord cu regulile de bază ale guvernării [israeliene]“.6 Mai mult, Israelul nu va negocia cu OEP, însă va permite „alegeri libere“ sub conducerea militară israeliană, cei mai mulți dintre conducătorii palestinieni a ându-se în închisoare fără să fost judecați sau trimiși în exil.
În planul propus de secretarul de stat James A. Baker, noua administrație Bush a susținut această propunere, fără să fost abilitată s-o facă, în decembrie 1989. Au existat trei poziții o ciale exprimate în ajunul negocierilor de la Madrid, cu Washing tonul pe post de mediator „onest“.
Când Arafat a mers la Washing ton ca să participe la „ziua miracolului“
din septembrie 1993, articolul de fond din New York Times a celebrat strângerea de mână ca reprezentând o „schimbare dramatică“ care-l „va transforma pe Arafat într-un om de stat și paci cator“ și care în sfârșit va renunța la violență sub patronajul binevoitor al Washing tonului.7 La capătul extrem al opiniilor din media, editorialistul New York Times, Anthony Lewis, a scris că, până în acel moment, palestinienii „au respins mereu compromisul“, dar că acum erau dispuși, în sfârșit, „să facă pacea posibilă“.8
Desigur, de fapt, SUA și Israelul sunt cele care au refuzat vreme de ani de zile diplomația și compromisul pe care le oferea OEP, dar această inversare a faptelor a părut normală și a trecut necontestată în presa mainstream.
Au existat și alte momente cruciale în anii care au precedat negocierile de la Madrid și din Oslo. În decembrie 1987, Intifada a început în Gaza și s-a extins rapid și în celelalte teritorii ocupate.9 Dimensiunile mișcării și remarcabila ei moderație i-a surprins atât pe liderii OEP din Tunis cât și pe forțele israeliene de ocupație, în po da organizării lor extinse de trupe militare, paramilitare, de supraveghere și de colaboratori. Intifada nu a fost
