Mediile de afaceri anunță mari campanii propagandistice pentru a asigura publicul că nu există motive de îngrijorare – și o fac cu un oarecare succes, după cum arată sondajele.39
Media cooperează la aceasta agendă și abia pomenește pre viziunile sumbre ale agențiilor internaționale și chiar ale Depar tamentului american
pentru Energie. Prezentarea clasică este aceea a unei lupte între sceptici și alarmiști: pe de o parte, practic toți oamenii de știință cali cați, de partea cealaltă câțiva rătăciți. Iar de la dezbatere lipsesc foarte mulți experți, inclusiv cei de la MIT implicați în programul de schimbări climatice, care critică actualul consens științi c ca ind prea conservator și prea prudent, argumentând că, atunci când vine vorba de modi cările climatice, lucrurile sunt mai sumbre. Nu este de mirare că publicul este confuz.
În discursul său despre starea națiunii din 2012, președintele Obama a salutat perspectiva luminoasă a unui secol de auto su ciență energetică
mulțumită noilor tehnologii care permit extragerea de hidrocarburi din zonele de șist ale Canadei și din alte zone inaccesibile până acum.40 Alții sunt de acord cu el. Financial Times anunță, de asemenea, un secol de independență energetică pentru SUA.41 Nimeni nu se preocupă, însă, să
răspundă la întrebarea despre tipul de lume care va supraviețui acestui măcel.
Primele care se confruntă cu efectele negative ale acestei crize sunt comunitățile endemice, cele care au funcționat dintotdeauna pe baza unei carte precum cea a pădurii. Una dintre cele mai ferme poziții a fost susținută
de Bolivia, cea mai săracă țară din America de Sud, care a fost vreme de decenii victima Occidentului care i-a distrus resursele, după ce, în perioada precolumbiană, fusese una dintre cele mai bogate și mai avansate societăți din întreaga emisferă.
După eșecul regretabil al summitului dedicat modi cării climatice de la Copenhaga, din 2009, Bolivia a organizat o Con ferință Mondială privind Modi cările Climatice, la care au luat parte 35 000 de participanți, din 140
de țări – nu doar repre zentanți ai guvernelor, ci și membri ai societății civile și activiști. Au formulat un Acord Popular care cerea reducerea drastică a emisiilor și o Declarație Universală a Drepturilor Mamei Terra.42 Realizarea unui acord asupra drepturilor planetei este o solicitare-cheie a comunităților indigene de pe întreg Pământul. Această atitudine este ridiculizată de occidentalii so sticați, dar, dacă nu cumva începem în mod miraculos să
căpătăm o parte din sensibilitatea indigenilor, cel mai probabil ei vor râde ultimii – o grimasă disperată.
CAPITOLUL 8
Săptămâna în care lumea a stat pe loc
Lumea întreagă și-a ținut răsu area cu 50 de ani în urmă, în ultima săptămână a lunii octombrie, de când Statele Unite au descoperit că Uniunea Sovietică plasase rachete nucleare în Cuba până în momentul în care criza a încetat o cial – deși, publicul știe mai puțin asta, doar o cial.
Imaginea unei lumi care a încetat să se învârtă îi aparține lui Sheldon Stern, fost istoric la Biblioteca Prezidențială John F. Kennedy, care a publicat versiunile o ciale ale înregistrărilor convorbirilor Comitetului Executiv al Consiliului Național de Securitate (ExComm) în care Kennedy și o echipă
restrânsă de consilieri apropiați au discutat despre cum să răspundă crizei.
Întâlnirile au fost înregistrate în secret de președinte, despre care se poate spune că a avut o poziție relativ moderată în timpul discuțiilor, spre deosebire de ceilalți participanți mai puțin conștienți că se adresează
posterității.
Stern a publicat o versiune accesibilă și exactă a acestor documente importante care au fost, în cele din urmă, declasi cate în 1990. Am să mă
refer, în rândurile următoare, la această versiune. „Niciodată, înainte sau după acest eveniment“, spune el, „nu a mai fost civilizația umană pusă sub semnul întrebării ca în timpul acestor scurte săptămâni de dezbateri intense“, culminând cu „săptămâna în care lumea a stat pe loc.“1
Au existat motive îndreptățite pentru această îngrijorare globală. Un război nuclear a fost iminent, un război care ar putut distruge „întreaga emisferă de nord“, după cum avertizase deja președintele Dwight Eisenhower.2 Estimarea făcută chiar de Kennedy a fost că probabilitatea unui război nuclear a fost de aproape 50%.3 Riscul a devenit chiar și mai mare pe măsură ce confruntările au atins un apogeu, iar în Washing ton „a fost declanșat planul secret pentru supraviețuirea guvernului la sfârșitul lumii“, după cum spune jurnalistul Michael Dobbs în bine documentata sa carte de
succes privind criza (deși nu explică ce rost ar avut o asemenea măsură, date ind particularitățile unui război nuclear).4
Dobbs citează din Dino Brugioni, „un membru-cheie al echipei CIA de monitorizare a activității sovietice privind rachetele nucleare“, care nu vedea la acel moment altă soluție de a ieși din situația creată în afara „războiului și a distrugerii totale“, în timp ce se apropia „ultimul minut de dinainte de miezul nopții“, chiar titlul cărții sale.5 Apropiat al lui Kennedy, istoricul Arthur M. Schlesinger Jr. descrie evenimentele ca reprezentând „cel mai periculos moment din istoria umanității“.6 Secretarul cu probleme de apărare Robert McNamara se întreba dacă va mai apuca „să trăiască încă o seară de sâmbătă“ și a recunoscut mai târziu că „numai prin noroc“ am scăpat cu toții la mustață.7
„Cel mai periculos moment“
O privire mai atentă asupra a ceea ce s-a întâmplat va adăuga tonuri și mai sumbre la cele de mai sus, cu reverberații până astăzi.
Există câțiva candidați la titlul de „cel mai periculos moment“. Un astfel de moment este 27 octombrie 1962, când mai multe avioane americane care survolau coasta Cubei într-o misiune de supraveghere au lansat proiectile la mare adâncime către submarinele sovietice. Conform unor surse sovietice, citate de Arhiva Națională de Securitate, comandanții submarinelor „au fost su cient de iritați încât să ia în considerare să răspundă cu torpile nucleare, care aveau 15 kilotone de explozibil și o putere aproximativ egală cu cea a bombei care a distrus Hiroshima în august 1945“.8
În acest caz, decizia de a pregăti o astfel de torpilă nucleară pentru a riposta a fost abandonată în ultimul moment de secundul căpitanului Vasili Arhipov, care probabil a salvat lumea de dezastrul nuclear.9 Nu există dubii cu privire la felul în care ar reacționat SUA în cazul în care acea torpilă ar fost trasă sau cum ar răspuns rușii văzându-și țara prăbușindu-se în nori de fum.
Kennedy declanșase deja alerta premergătoare lansării, comanda DEFCON 2, care „autoriza aeronave americane cu piloți turci… [sau de altă
naționalitate]… să zboare până la Moscova și să arunce bombe“, conform
foarte bine informatului analist de la Harvard, Graham Al ison, care scrie în Foreign A airs.10
Un alt candidat este ziua de 26 octombrie. Această zi a fost selectată
pentru titlul de „cea mai periculoasă zi“ de către pilotul unui B-52, maiorul Don Clawson, care conducea una dintre acele aeronave NATO și care ne oferă descrieri teri ante ale misiunilor Chrome Dome (CD) din timpul crizei – aeronavele B52 „a ate în alertă aeriană“, având la bord „arme nucleare gata pentru a folosite“.
Ziua de 26 octombrie a fost ziua în care „națiunea noastră a fost mai aproape de războiul nuclear ca niciodată“, a scris în „anecdotele ireverențioase ale unui pilot militar“. În acea zi, Clawson însuși a fost aproape să declanșeze un cataclism terminal. Pilotul a concluzionat: „Am fost ai naibii de norocoși că n-am aruncat în aer întreaga lume și în nici un caz datorită liderilor militari și politici ai acestei țări“.
Erorile, confuziile, momentele în care am fost în pragul accidentelor și înțelegerea greșită a ordinelor militare pe care le relatează Clawson sunt năucitoare, dar nu atât de mult pe cât sunt regulile operative de comandă-și-control – sau lipsa lor. După cum își amintește Clawson experiențele sale în timpul celor 15 misiuni CD de câte 24 de ore în care a zburat, maximum posibil, comandanții o ciali „nu aveau posibilitatea de a opri un echipaj scăpat de sub control sau un membru al acestuia să armeze și să utilizeze armele termonucleare din dotare“ sau chiar de la lansarea unei misiuni care ar antrenat „întreaga forță aeropurtată fără posibilitatea de a mai contramanda“. Odată ce un echipaj căra arme termonucleare, scrie el, „ar fost posibil ca acesta să le armeze și să le folosească fără să se mai poată
interveni de la sol. Nu exista nimic care să împiedice aceste sisteme“.11
Aproximativ o treime din forța totală disponibilă era în aer, conform generalului David Burchinal, director de plani care al forțelor aeriene.
Comandamentul Strategic Aerian, care trebuia teoretic să controleze situația, părea să aibă, de fapt, foarte puțin control. Și, dacă e să ne luăm după Clawson, Autoritatea Națională de Comandă, care este civilă, a fost ținută în întuneric de către CSA, ceea ce înseamnă că decidenții ExComm, care hotărăsc soarta omenirii, știu încă și mai puțin. Povestirea generalului
Burchinal nu este cu nimic mai puțin în orătoare și este chiar și mai disprețuitoare la adresa conducerii civile. Dacă e să-l credem pe el, capitularea Rusiei nu a fost niciodată pusă în discuție. Operațiunile CD au fost realizate doar pentru a le transmite clar rușilor că nici măcar n-ar putea concura cu noi într-o confruntare militară și că ar putut oricând distruși cu ușurință.12
Din arhivele ExComm, Sheldon Stern ajunge la concluzia că, pe 26
octombrie, președintele Kennedy era „înclinat către un atac militar pentru a elimina rachetele nucleare“ din Cuba, urmat de o invazie, după planurile Pentagonului.13 Era deja evident în acel moment că se risca un război terminal, dar mai târziu s-a a at că existau arme nucleare tactice care fuseseră activate și că posibilitățile armatei sovietice erau mult mai mari decât raportaseră serviciile americane de informații.
