Procesul prin care sunt șlefuite opinii, atitudini sau percepții a fost numit
„ingineria consimțământului“ de către unul dintre fondatorii relațiilor publice moderne, și anume Edward Bernays. A fost un progresist respectat în linia Wilson–Roosevelt–Kennedy, cam în felul contemporanului său, jurnalistul Walter Lipmann, cel mai cunoscut intelectual din America secolului XX, care a lăudat „fabricarea consimțământului“ ca pe o „nouă
artă“ în practica democrației.
Ambii au susținut că publicul trebuie „pus la locul lui“, mar ginalizat și controlat – pentru binele lui, desigur. Oamenii erau prea „stupizi și ignoranți“ pentru a lăsați să-și vadă singuri de treburi. Lucrurile importante trebuiau lăsate în seama „minorității inteligente“, care trebuia ferită de „rumoarea și spiritul vindicativ al turmei sălbatice“ – „gloata de nemernici“, după cum fusese numită de predecesorii din secolul al XVII-lea.
Într-o societate democratică funcțională, rolul populației era acela de
„spectator“, și nu de „participant la acțiune“.15
Spectatorilor nu trebuie să li se permită să vadă prea mult. Președintele Obama a instituit noi standarde în realizarea acestui principiu. De fapt, administrația Obama a pedepsit cel mai mare număr de oameni care au scurs informații către opinia publică dintre toți președinții americani, ceea ce este o reală performanță pentru cineva care a ajuns la putere promițând transparență.
Printre numeroasele subiecte care nu trebuie lăsate la îndemâna „turmei sălbatice“ sunt și chestiunile care țin de afacerile externe. Oricine a studiat vreodată documente declasi cate a observat că, într-o mare măsură, clasi carea lor avusese în vedere împiedicarea accesului publicului larg la acțiunile înalților o ciali. În esență, mulțimea trebuia împiedicată să audă
sfatul dat de curțile de justiție marilor corporații: și anume acela de a se dedica unor opere de binefacere, astfel încât „opinia publică agitată“ să nu descopere enormele bene cii asigurate de statul-dădacă.16
Mai general, opinia publică nu ar trebui să a e că „politicile de stat sunt regresive într-o măsură copleșitoare, hrănind și extinzând inegalitatea socială“, dar că sunt făcute în așa fel încât să lase impresia că guvernul îi ajută doar pe săracii care nu merită nimic, permițându-le, însă, politicienilor să mobilizeze și să folosească o retorică și valori antiguvernamentale în vreme ce își servesc clienții nu tocmai nevoiași“ – citez aici din principala publicație de pe piața liberă, și anume Foreign A airs, și nu din discursul vreunui radical.17
De-a lungul timpului, pe măsură ce societățile au devenit mai libere și recurgerea la violența de stat tot mai limitată, a apă rut nevoia de a găsi metode mai noi și mai so sticate pentru con trolul opiniilor și al atitudinilor.
Este un lucru natural faptul că această enormă industrie publicitară a fost creată în cele mai libere dintre țări: SUA și Marea Britanie. Prima agenție modernă de propagandă a fost Ministerul britanic al Informațiilor, în timpul Primului Război Mondial. Omologul său american, Comitetul pentru Informații Publice, a fost creat de Woodrow Wilson cu scopul de a transforma o populație pașnică într-o mulțime care să urască tot ce este german – ceea ce i-a reușit cu brio. Reclamele comerciale americane impresionaseră profund audiența; Joseph Goebbels le-a admirat foarte mult
și le-a adaptat propagandei germane, cu un foarte mare succes.18 Liderii bolșevici au încercat și ei, dar eforturile lor au fost neîndemânatice și ine ciente.
O grijă continuă a politicienilor a fost aceea de „a-i ține pe oameni departe de beregatele noastre“, după cum s-a exprimat Ralph Waldo Emerson atunci când exprima grijile liderilor politici din secolul al XIX-lea, când pericolul democrației devenise tot mai greu de prevenit.19 Mai recent, tulburările care au avut loc în anii 1960 au stârnit îngrijorări în rândul elitei cu privire la „democrația excesivă“ și au atras măsuri de impunere de „mai multă moderație“ în democrație.
O grijă aparte a fost aceea de a introduce metode mai bune de control asupra mijloacelor de „îndoctrinare a tinerilor“: școlile, universitățile, bisericile, care au început să e privite ca având un rol esențial. Citez reacții ale liberalilor a ați în partea stângă a principalului spectru ideologic, internaționaliștii care mai târziu aveau să umple administrația Carter și alte guverne, în diferitele societăți industriale ale lumii.20 Aripa de dreapta a fost mult mai dură. Un efect al politicilor ei a fost o creștere bruscă a taxelor de școlarizare – nu pe baze economice, după cum se poate vedea cu ușurință.
Acest mecanism îi prinde, însă, și îi ține pe tineri captivi prin intermediul datoriilor, uneori pentru tot restul vieții, obligându-i să contribuie astfel la o îndoctrinare și mai e cientă.
Trei cincimi oameni
Aplecându-ne asupra tuturor acestor subiecte vedem că distrugerea Cartei Păduri și ștergerea ei din memoria colectivă se leagă de eforturile continue de a limita efectele Cartei Libertăților. Noul Spirit al Epocii nu poate tolera viziunea precapitalistă a pădurii ca spațiu al comunității, îngrijit de comunitate, pentru propriul uz și pentru cel al generațiilor următoare, ferit de privatizare, de utilizarea pentru îmbogățire, și nu pentru serviciile aduse oamenilor. Inculcarea Noului Spirit este o precondiție pentru atingerea acestui scop și pentru a preveni ca nu cumva Carta Libertăților să îi ajute pe cetățeni să își determine propria soartă.
Lupta oamenilor pentru a obține o societate mai liberă și mai democratică
a fost întâmpinată cu violență, opresiune și cu eforturi deosebite de controlare a opiniilor și a atitudinilor. Pe termen lung putem spune că aceste eforturi au avut succes, deși există multe piedici și deseori se înregistrează
un regres.
Unul dintre cele mai faimoase articole ale Cartei Libertăților este articolul 39 care spune că „nici un om liber nu va pedepsit în vreun fel“ și „nici nu va judecat decât după dreapta judecată a egalilor lui și după legea pământului“.
După mulți ani de luptă, principiul a ajuns să e aplicat la scară mai mare.
Constituția americană stipulează că „nici un om nu va privat de viață, libertate sau proprietate fără un proces echitabil și o judecată publică și imediată“. Principiul de bază este „prezumția de nevinovăție“ – care este descrisă de istorici ca reprezentând „sămânța libertății contemporane anglo-americane“, referindu-se la articolul 39 și având în minte Tribunalul de la Nürnberg, la „un anume soi de legalism american: pedeapsa trebuie să se aplice doar celor care au putut găsiți vinovați prin intermediul unui șir de proceduri juridice“ – deși nimeni nu se îndoia de faptul că erau autorii unora dintre cele mai grave crime din istoria omenirii.21
Fondatorii nu se așteptau, desigur, ca termenul „persoană“ să se refere la toate persoanele; nativii americani nu erau persoane. Drepturile lor erau efectiv zero. Femeile cu greu puteau considerate persoane; se înțelegea de la sine că soțiile erau „acoperite“ de identitatea civilă a soților, cam în același fel în care identitatea copiilor depindea de părinți. Principiile lui Blackstone susțineau că „însăși existența sau identitatea legală a femeii este suspendată
în timpul mariajului sau cel puțin este încorporată sau consolidată în cea a soțului, sub aripa, adăpostul și protecția căruia ea face toate lucrurile“.22
Femeile sunt privite astfel ca ind proprietatea soților și taților lor. Acest principiu a rămas valabil până cu foarte puțin timp în urmă. Abia în 1975, un tribunal american a înlăturat interdicția ca femeile să poată servi ca jurați. La acel moment, încă nu erau egale cu bărbații în totalitate.
Nici sclavii, desigur, nu erau persoane. Potrivit Constituției, erau oameni într-o proporție de trei cincimi, pentru a le putea asigura proprietarilor lor o
putere de vot mai mare. Păstrarea instituției sclaviei a fost o preocupare serioasă a părinților fondatori: a fost unul dintre factorii care au condus la Revoluția Americană. În cazul Somerset din 1772, lordul Mans eld a declarat că sclavia era atât de odioasă, încât nu putea tolerată în Marea Britanie, deși a fost tolerată încă mulți ani în coloniile britanice.23 Sclavii americani și-ar putut pune în cui po a de libertate, dacă țara ar rămas sub guvernare britanică. Și ar trebui să ne amintim că statele în cea mai mare măsură sclavagiste, precum Virginia, s-au a at întotdeauna printre cele mai puternice și mai in uente dintre colonii. Putem înțelege mai bine astfel faimoasa butadă a doctorului Johnson care spunea că „auzim cele mai puternice lătrături pentru libertate, printre conducătorii negrilor“.24
Amendamentele de după Războiul Civil au extins noțiunea de persoană la afro-americani, punând capăt sclaviei – cel puțin teoretic. După aproximativ un deceniu de libertate relativă, ceva asemănător cu sclavia a fost introdus printr-un acord nord-sud, permițând efectiv o „criminalizare“ a vieții negrilor. Un negru care stătea, pur și simplu, la un colț de stradă putea arestat pentru comportament indecent sau chiar pentru tentativă de viol dacă privea într-un fel nepotrivit către o femeie albă. Și, odată ce intra la închisoare, existau puține șanse să mai scape din sistemul „sclaviei cu un alt nume“, potrivit expresiei folosite de redactorul-șef al Wal Street Journal, Douglas Blackmon, într-un studiu privind practicile arestării.25
Această nouă formă a „instituției particulare“ a oferit, în mare parte, baza pentru Revoluția Industrială americană, creând forța de muncă perfectă
pentru minerit sau siderurgie, dar și pentru agricultură, în faimoasele grupuri de pușcăriași înlănțuiți: o forță docilă, obedientă, fără vreo dorință
de a se revolta și fără vreo pretenție față de angajatori, nici măcar pentru a-și întreține propriii lucrători, ceea ce reprezintă o îmbunătățire față de sistemul sclavagist. Acest sistem a durat, în mare parte, până la cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost nevoie de forța liberă de muncă pentru producția de război.
Explozia economică de după război a oferit locuri de muncă; un negru își putea găsi de lucru într-o uzină de automobile sindicalizată, de exemplu, își putea cumpăra o casă și poate chiar își putea trimite copiii la un colegiu.
Acest lucru a durat aproximativ 20 de ani, cam până în jurul anilor 1970, când bazele economiei au fost regândite pornind de la noi principii de factură neoliberală, odată cu creșterea rapidă a uxurilor nanciare și externalizarea producției. Populația de culoare, devenită iarăși inutilă, a fost din nou criminalizată.
În timpul administrației Reagan, rata de încarcerare s-a a at în limitele altor societăți industriale. Dar acum a trecut cu mult de acele limite. Sunt vizați, în special, bărbații de culoare, dar, într-o măsură tot mai mare, și femeile de culoare și hispanicii, în mare parte considerați vinovați fără
victime în cadrul fraudu losului „război împotriva drogurilor“. În același timp, agoniseala familiilor afro-americane a fost, pur și simplu, spulberată
de criza nanciară, și din pricina comportamentului criminal al instituțiilor nanciare, servind fără rușine interesele clienților lor, astăzi mai bogați decât au fost vreodată până acum.
Dacă privim cu atenție istoria afro-americanilor din momentul în care au pus pentru prima oară piciorul, ca sclavi, în America până în prezent, putem vedea că s-au bucurat de statutul de persoane în adevăratul sens al cuvântului numai câteva decenii. Ne a ăm, într-adevăr, departe de îndeplinirea promisiunilor din Magna Carta.
Persoane sacre și procese neterminate
