„Pierderea“ Chinei și a Vietnamului
Lăsând deoparte astfel de gânduri neplăcute și reconsiderând fenomenul declinului Americii, vedem că, într-adevăr, China a jucat un rol major, cel puțin în ultimii 60 de ani. Declinul care naște atâta îngrijorare nu este un fenomen recent. El se trage de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite aveau jumătate din bogăția mondială și o securitate incomparabilă, precum și capacitatea de a interveni la nivel global.
Plani catorii erau cât se poate de conștienți de disparitatea puterii și intenționau să păstreze lucrurile în acea stare.
Punctul de vedere de bază a fost formulat cu o franchețe admirabilă întrun document al statului major din 1948. Autorul era unul dintre arhitecții noii ordini: șeful echipei de plani care a politicilor din Departamentul de Stat, respectatul om de stat și savant George Kennan, un porumbel moderat între vulturii echipei de plani care. El a observat că obiectivul central al politicii Statelor Unite era acela de a păstra intactă „disparitatea“ care separă
enorma bogăție a Americii de sărăcia altor națiuni. Pentru a atinge acest scop, a opinat el, „va trebui să încetăm să ne pese de obiective atât de vagi și de nerealiste precum drepturile omului, creșterea standardelor de viață sau democratizarea“ și să lucrăm cu „termeni clari de putere“, fără a „frânați de sloganuri idealiste“ despre „altruism și binele lumii“.15
Kennan se referea, în special, la situația din Asia, dar ob ser vațiile lui pot generalizate, cu excepții, la întreaga zonă controlată de America. Se înțelege că „sloganurile idealiste“ vor trebui evitate în cazul celorlalți, în special al acelor intelectuali de la care se așteaptă să le formuleze.
Planurile la a căror formulare și implementare a ajutat Kennan au luat ca de la sine înțeles faptul că America va controla emisfera vestică, Extremul Orient, fostul Imperiu Britanic (inclusiv resursele incomparabile din Orientul Mijlociu) și cât se poate de mult din Eurasia, în special centrele ei industriale și comerciale. Acestea nu erau obiective nerealiste, dată ind distribuția puterii în acel moment. Dar declinul a început aproape imediat.
În 1949, China s-a declarat independentă – generând în Statele Unite acuzații amare și certuri cu privire la cine era responsabil pentru această
„pierdere“. Presupunerea tacită a fost aceea că Statele Unite aveau dreptul să
stăpânească China, laolaltă cu mare parte din restul lumii, după cum se gândiseră plani catorii postbelici.
„Pierderea Chinei“ a fost primul pas important în procesul de declin al SUA. A avut consecințe politice majore. Una a fost decizia aproape imediată
de a sprijini Franța să-și recapete fosta colonie din Indochina, ca să nu se
„piardă“ și aceasta. Indochina nu era în sine o preocupare foarte serioasă, în ciuda declarațiilor făcute de președintele Eisenhower și de alții despre resursele ei bogate. Preocuparea era legată mai degrabă de „teoria dominoului“. Chiar dacă este adeseori ridiculizată atunci când dominourile
nu se prăbușesc, teoria rămâne o piesă importantă în politica internațională, întrucât pare foarte rațională. Pentru a prelua termenii lui Henry Kissinger, o regiune care scapă controlului SUA poate deveni „un virus“ care se răspândește și îi poate face și pe alții să urmeze aceeași cale.
În cazul Vietnamului, grija era ca virusul dezvoltării independente să nu afecteze Indonezia, care chiar are resurse bogate. Iar aceasta ar putut face Japonia – „superpiesa de domino“, după cum era numită de cunoscutul istoric specialist pe probleme asiatice, John Dower – să se acomodeze cu o Asie independentă, devenind centrul ei tehnologic și industrial într-un sistem care ar scăpat controlului american.16 Asta ar însemnat practic că
SUA ar pierdut faza Paci cului a celui de-al Doilea Război Mondial al cărei scop era tocmai împiedicarea Japoniei să stabilească o astfel de nouă
ordine în Asia.
Calea pentru a rezolva o astfel de problemă este simplă: distruge virusul și vaccinează-i pe cei care ar putea infectați. În cazul Vietnamului, soluția a fost de a distruge orice speranță la o dezvoltare independentă și de a impune dictaturi sângeroase peste tot în regiune. Soluțiile au fost implementate cu succes, însă istoria are ironiile ei și, în cele din urmă, ceva asemănător cu coșmarul americanilor se dezvoltă în Asia de Est începând cu acel moment, spre disperarea Washing tonului.
Cea mai importantă victorie în războaiele Indochinei s-a înregistrat în 1965, când o lovitură de stat susținută de americani și condusă de generalul Suharto a condus la crime comparate de CIA cu cele făcute de Stalin, Hitler sau Mao. „În orătorul masacru“, cum a fost numit de New York Times, a fost relatat cu exactitate în media și cu euforie nereținută.17
A fost o „ ravă rază de lumină în Asia“, după cum a scris editorialistul liberal James Reston în Times.18 Astfel, lovitura de stat a terminat cu speranțele la democratizare, ducând la distrugerea partidului care îi reprezenta pe cei săraci și aducând la putere un dictator care va încălca drepturile omului într-unul dintre cele mai violente regimuri ce au existat vreodată, dar care va deschide larg țara investitorilor străini. Nu e de mirare astfel că, după alte atrocități, printre care enumerăm invazia aproape de
genocid a Timorului de Est, Suharto a fost primit în 1995 de administrația Clinton „ca pe unul de-ai noștri“.19
La ani de zile după evenimentele extraordinare din 1965, consilierul pe probleme de securitate națională al președinților, de la Kennedy la Johnson, McGeorge Bundy, s-a gândit că ar fost înțelept ca războiul cu Vietnamul să
fost încheiat atunci, din moment ce „virusul“ fusese eliminat, și cea mai importantă piesă a dominoului fusese așezată ferm și susținută de alte dictaturi militare împânzite în toată zona învecinată. Proceduri similare au fost urmate rutinier și în alte regiuni; Kissinger se referea, în mod special, la pericolul democrației socialiste din Chile – o amenințare care a fost înlăturată la „primul 11 septembrie“, odată cu instalarea dictatorului Pinochet. „Virusurile“ au născut vii îngrijorări și în alte locuri, în special în Orientul Mijlociu, unde amenințarea naționalismului secular a fost considerată cât se poate de reală de plani catorii britanici și americani care au decis astfel să susțină fundamentalismele religioase din regiune.
Concentrarea bogăției și declinul american
În ciuda unor astfel de victorii, declinul american a continuat; astfel, în jurul anilor 1970, a intrat într-o nouă fază: declinul autoindus, pe măsură ce economia americană a intrat în faza de orientare spre sectorul nanciar și de externalizare a producției, în parte din pricina unei rate scăzute a pro tului în întreprinderile din țară. Aceste decizii au inițiat un cerc vicios în care bogăția a devenit concentrată în cel mai înalt grad (în mod dramatic, în mâinile a doar 0,1% din populație), ceea ce a dus la o concentrare a puterii politice și la o promovare a unei legislații care să închidă cercul: taxare revizuită, politici scale, liberalizare, schimbări în regulile funcționării corporatiste care să permită câștiguri imense pentru conducere și așa mai departe.
În același timp, pentru marea majoritate, salariile reale au stagnat, iar oamenii s-au putut descurca doar acceptând un volum mai mare de muncă
(mult peste nivelul Europei), datoriile au ajuns la niveluri nesustenabile, și în plus, din timpul admi nistrației Reagan, au fost create nenumărate bule nanciare, generând averi de carton care, inevitabil, au dispărut când bulele
au explodat, deși, în multe cazuri, autorii au scăpat de efectele imploziei bulelor pe banii plătitorilor de taxe. În paralel, sistemul politic a devenit tot mai corupt, pe măsură ce ambele partide mari au devenit tot mai dependente de buzunarele corporatiste – republicanii până la nivelul farsei, urmați îndeaproape de democrați.
Un studiu recent, gros cât o carte, realizat de Institutul pentru Politici Economice, care ani de zile a fost o sursă bună de date privind aceste evoluții, a primit titlul „Eșec cu premeditare“. Expresia „cu premeditare“ este potrivită; cu siguranță erau disponibile și alte posibilități. Și, după cum sugerează studiul, „eșecul“ este bazat pe diferențe de clasă. Nu există nici un eșec pentru cei care au premeditat – nici gând. Aceste politici reprezintă un eșec doar pentru vasta majoritate – 99%, dacă e să-i credem pe cei din mișcările „Occupy“ – și pentru țară, care își continuă declinul sub in uența unor astfel de politici.
Un alt factor este externalizarea producției. După cum arată exemplul menționat mai devreme al industriei de panouri solare a Chinei, capacitatea de a produce este baza și stimulul pentru creșterea economică, ducând la niveluri superioare ale producției, so sticării și inovației. Aceste bene cii pot , de asemenea, externalizate – ne ind o problemă pentru „mandarinii nanciari“ care creează tot mai multe politici, dar poate o problemă reală
pentru clasa de mijloc care muncește și un adevărat dezastru pentru cei oprimați: afro-americanii care n-au scăpat niciodată de moștenirea sclaviei și de urâtele ei consecințe și a căror avere și așa extrem de precară a dispărut cu totul după explozia bulei nanciare din 2008, care a declanșat ultima criză nanciară, cea mai rea de până acum.
Agitație în străinătate
În timp ce declinul conștient, autoindus, a continuat acasă, „pierderile“ au tot crescut în străinătate. În ultimul deceniu, Africa de Sud a făcut pași importanți pentru a se elibera de dominația Occidentului. Regiunea a devenit tot mai integrată și a început să se ocupe de unele dintre problemele interne importante, într-o țară condusă în mare măsură de elitele europenizate, micuțe insule de bogăție extremă într-un ocean de sărăcie.
Aceste țări au reușit să scape de bazele militare americane și de controlul Fondului Monetar Internațional. O organizație nou formată, Comunitatea Statelor din America Latină și Caraibe (CELAC) include toate statele din emisferă, cu excepția SUA și a Canadei. Dacă va funcționa cu adevărat, atunci acest lucru va considerat un alt pas spre declinul Americii, într-o regiune care a fost privită mereu ca reprezentând „curtea din spate a Americii“.
Încă și mai gravă ar pierderea țărilor MENA (Orientul Mijlociu/Africa de Nord), regiune care a fost privită de plani catori, încă din anii 1940, drept „o imensă sursă de putere strategică și unul dintre cele mai mari premii materiale din întreaga istorie a lumii“.20 Ca să m mai exacți, dacă
predicțiile cu privire la un secol de independență energetică ale SUA, bazate pe resursele din America de Nord, se vor dovedi realiste, controlul zonei MENA ar putea să nu mai e atât de important, deși interesul pentru regiune nu ar putea scădea chiar foarte mult. Preocuparea principală a Americii a fost oricum întotdeauna mai mult controlul decât accesul.
Oricum, consecințele pentru echilibrul planetar ar atât de evidente, încât întreaga discuție ar putea să nu reprezinte mai mult decât un exercițiu academic.
Primăvara arabă, un alt eveniment de importanță crucială, ar putea favoriza, e și măcar parțial, pierderea statelor MENA. Statele Unite și aliații ei au încercat să împiedice acest rezultat, până acum cu succes. Politicile lor cu privire la aceste revolte au urmat linia standard până acum: ajută forțele care servesc cel mai bine interesele americane și care pot cel mai ușor controlate.
Dictatorii favorizați pot susținuți atât timp cât se dovedesc capabili să
mențină controlul în statele pe care le conduc (în special în țările furnizoare de petrol). Atunci când acest lucru nu mai este posibil, trebuie dați jos și trebuie încercată restaurarea vechiului regim într-o formă cât mai apropiată
