Arătând cât de puțin s-au schimbat, de fapt, asumpțiile fun da mentale, analiștii strategici ai SUA descriu rezultatele pro gra melor militare chineze drept „o dilemă «clasică» de secu ri ta te, în timp ce programele militare naționale și strategiile defen sive concepute de plani catori sunt văzute de ceilalți ca o amenințare“, scrie Paul Godwin de la Institutul de Cercetare pentru Politici Externe.33 Dilema de securitate apare ca ind legată de controlul regiunilor de coastă din vecinătatea Chinei. Statele Unite privesc propria politică de stăpânire a acestor zone drept „defensivă“, în timp ce China o privește ca amenințătoare; invers, China privește propriile operațiuni din zonă drept „defensive“, în timp ce Statele Unite le privesc ca
amenințătoare. O asemenea discuție nu poate nici măcar imaginată în legătură cu zona de coastă a Statelor Unite. „Dilema clasică de securitate“ se petrece doar pe fondul presupunerii că Statele Unite au dreptul de a controla lumea și că politicile de securitate ale SUA justi că încercarea de a crea un control global.
Deși principiile conducerii imperiale s-au schimbat foarte puțin în ultimele decenii, capacitatea de a le implementa s-a diminuat mult, întrucât puterea este mai larg distribuită într-o lume tot mai diversi cată. Există
multe consecințe ale acestui fapt. Este important, însă, să nu uităm că, din păcate, nici una dintre ele nu are puterea de a disipa cei doi nori negri care planează asupra oricăror considerații referitoare la ordinea globală: războiul nuclear și catastrofa ecologică, ambele pericole cu adevărat existențiale pentru supraviețuirea decentă a speciilor.
Chiar dimpotrivă: ambele amenințări sunt reale și în creștere.
CAPITOLUL 7
Magna Carta. Soarta ei și a noastră
Peste încă un timp, după doar câteva generații, se va împlini un mileniu de la redactarea Magna Carta, unul dintre cele mai importante evenimente în istoria drepturilor civile și ale omului. Dacă acest eveniment va sărbătorit, comemorat sau ignorat nu este încă limpede.
Această chestiune ar trebui să ne preocupe cât se poate de serios. De ceea ce vom reuși sau nu să facem acum va depinde în ce fel de lume vom întâmpina acest eveniment. Viitorul nu se arată foarte luminos, dacă vor continua tendințele de azi – e și pentru că Marea Cartă este distrusă chiar sub ochii noștri.
Prima ediția academică a Magna Carta a fost publicată de eminentul învățat Wil iam Blackstone. Nu a fost o sarcină ușoară, pentru că nu a avut la îndemână un text de calitate. După cum a scris însuși savantul, „carta fusese roasă de șobolani“, o formulare plină de semni cații, întrucât azi părem să
vrem să ducem la capăt ceea ce au început șobolanii.1
Ediția Blackstone, intitulată Marea Cartă și Carta Păduri , in clude două
texte. Primul, carta libertăților, este recunoscut ca ind documentul fondator al libertății locuitorilor lumii anglofone, sau, după expresia lui Winston Churchil , „carta oricărui om care se respectă în orice moment și în orice stat“.2 Churchil se referea în special la rea rmarea Cartei în Parlament în Petiția Dreptului, în care regele Carol I era implorat să recunoască faptul că legea este suverană, și nu regele. Carol a admis asta, însă și-a încălcat curând propriul jurământ, pregătind scena pentru sângerosul Război Civil Englez.
După un con ict înverșunat între rege și Parlament, puterea regală va restaurată în persoana lui Carol al II-lea. Magna Carta nu a fost uitată. Unul dintre liderii Parlamentului, Henry Vane, a fost decapitat; pe eșafod, a încercat să țină un discurs în care să arate că execuția lui era o violare a Magna Carta, dar vocea i-a fost acoperită de trompete pentru ca nu cumva
mulțimea care aclama să audă asemenea cuvinte scandaloase. Crima lui fusese aceea de a scrie o petiție în care numea poporul „sursa originară a tuturor puterilor juste“ în societatea civilă – nu regele, nici măcar Dumnezeu.3 Aceasta este, de asemenea, poziția susținută de Roger Wil iams, fondatorul primei societăți libere în locul care este acum Rhode Island.
Ideile lui eretice i-au in uențat pe Milton și Locke, deși Wil iams a mers mult mai departe, formulând doctrina separării Bisericii de stat – doctrină
contestată încă peste tot în lume, chiar și în democrațiile liberale.
Așa cum se întâmplă să e cazul adesea, înfrângerile aparente nu au făcut decât să ducă mai departe lupta pentru drepturi. La scurt timp după
execuția lui Vane, regele Carol al II-lea a emis o cartă regală care privea plantațiile de la Rhode Island, a rmând că „ele vor conduse în mod democratic“ și, mai mult, că guvernul putea asigura libertatea de conștiință
pentru papistași, atei, evrei, turci și chiar quakeri, una dintre cele mai temute și abuzate secte care a apărut în acele zile turbulente.4 Toate acestea au fost evenimente uimitoare, dacă ținem cont de climatul acelor vremuri.
Câțiva ani mai târziu, cartei libertăților avea să i se adauge actul Habeas Corpus de la 1679, care fusese inițial numit „un act pentru mai marea siguranță a libertăților individuale și o pre venție a pedepsei cu închisoarea în străinătate“. Constituția americană, care împrumuta din dreptul comun al Angliei, a rma că „prevederile Habeas Corpus nu vor suspendate“ decât în cazul unei rebeliuni sau invazii. Cu o decizie unanimă, Curtea Supremă a Statelor Unite a a rmat că drepturile garantate de acest act erau „considerate de fondatorii [republicii americane] ca reprezentând cea mai înaltă formă de protecție a libertății“. Aceste cuvinte ar trebui să se audă limpede astăzi.
A doua cartă și comunele
Semni cația celei de-a doua carte, Carta Păduri , nu este cu nimic mai puțin profundă și este poate chiar mai relevantă astăzi – după cum a arătat printr-o analiză detaliată Peter Linebaugh în bogata sa istorie a Magnei Carta și a traiectoriei ei ulterioare.5 Carta Păduri cerea protecție pentru comune în fața puterilor străine. Comunele erau sursa de întreținere a întregii populații, asigurând lemnele de foc, hrana, materialele de construcții, tot ceea ce era
esențial pentru o viață bună. Pădurea nu era o sălbăticie. Ea fusese ajutată să
crească în decursul mai multor generații, posedată în comun, resursele indu-le accesibile tuturor – practici de găsit peste tot în societățile tradiționale, dar care se a ă acum pe cale de dispariție peste tot în lume.
Carta Păduri impunea limite privatizării. Miturile legate de Robin Hood exprimă esența lucrurilor cuprinse în document (nu este poate surprinzător că popularul serial de televiziune, din anii 1950, Aventurile lui Robin Hood, a fost scris de scenariști de la Hol ywood, de cei care fuseseră puși pe liste negre pentru convingeri de stânga, fără ca aceștia să-și dea numele).6 Deja în secolul al XVII-lea, carta a căzut victimă economiei de consum, precum și practicilor și moralității capitaliste.
Întrucât comunele nu mai erau protejate pentru cultivare și folosire în comun, drepturile lor au fost restrânse la acele foarte puține lucruri care nu puteau privatizate – o categorie care se a ă și azi într-un proces continuu de diminuare. În Bolivia, încercarea de a privatiza distribuția de apă a fost oprită printr-o revoltă de amploare care a adus majoritatea indigenă pentru prima dată în istorie la putere.7 Banca Mondială a hotărât că multinaționala minieră Paci c Rim poate ataca în instanță statul El Salvador care încerca să-și salveze comunitățile și pământurile de distructiva exploatare minieră
auriferă. Condițiile legate de mediu amenință să diminueze pro turile companiilor, o crimă care poate oprită în numele regimului drepturilor investitorului, numit eronat „comerț liber“.8 Iar acesta este doar un exemplu al luptelor care se desfășoară acum în lume, unele implicând o violență
extremă, ca în estul statului Congo, unde milioane de oameni au fost uciși pentru a asigura extracția de minerale necesare telefoanelor mobile și pentru alte utilizări și, desigur, pentru pro t.9
Apariția practicilor și a moralei capitaliste a adus cu sine transformări radicale în privința felului în care sunt tratate și concepute bunurile comune.
Principalul mod în care se petrec astăzi aceste lucruri ia forma argumentului cunoscut al lui Garrett Hardin care spunea că „libertatea unei comune ne va aduce tuturor ruina“, celebra „tragedie a comunelor“: ceea ce este astăzi stăpânit în comun va distrus de avariția individuală.10
Un echivalent internațional a fost conceptul de terra nul ius (țara nimănui), folosit pentru a fundamenta dislocarea populațiilor indigene de către coloniști din așezămintele Anglosferei, sau simpla „exterminare“, pentru a folosi termenul prin care părinții fondatori descriau ceea ce făceau, uneori cu regret, după ce masacrul avusese loc. Conform acestei doctrine, indienii nu aveau nici un drept de proprietate din moment ce erau doar niște nomazi prin sălbăticie. Coloniștii cei harnici au putut produce valoare acolo unde nu exista, transformând sălbăticia pentru a o face utilă din punct de vedere comercial.
De fapt, coloniștii știau foarte bine ce fac, așa că au existat de la început proceduri elaborate de preluare a proprietăților și de rati care a acestor acte, proceduri făcute sub patronajul parlamentului și încălcate mai târziu, când male cele creaturi au rezistat exterminării. Doctrina lui terra nul ius este atribuită adesea lui John Locke, dar atribuirea este îndoielnică. În calitate de administrator colonial, el a înțeles perfect ce se întâmpla și nu putem găsi în opera lui nici o bază teoretică pentru înstăpânire, așa cum au arătat mai mulți comentatori, în special profesorul australian Paul Corcoran. (În Australia, de fapt, doctrina a fost aplicată cu cea mai mare brutalitate.)11
Previziunile triste care pot formulate pe baza tragediei comunelor nu au rămas necontestate. Elinor Ostrom a câștigat Premiul Nobel pentru economie în 2009 pentru că a arătat superioritatea folosirii pesciculturii, a pășunilor, pădurilor, lacurilor și a albiilor de râu de către utilizatorii individuali. Dar doctrina convențională capătă forță dacă adoptăm premisa ei ascunsă: că oamenii sunt conduși de ceea ce muncitorii americani numeau, în zorii Revoluției Industriale, „Noul spirit al epocii, acela de a câștiga bogăție pentru a obține orice, mai puțin propriul su et“.12
La fel ca țăranii și muncitorii din vechime, lucrătorii americani au denunțat noul spirit care le era impus, pe care l-au privit ca înjositor și distructiv, o agresiune la adresa celor liberi, bărbați și femei. Și vreau să
subliniez rolul femeilor care au reprezentat cele mai puternice voci în condamnarea distrugerii drepturilor și a demnității umane de către spiritul capitalist, cele mai reprezentative ind așa numitele „fete de fabrică“, tinere crescute la ferme. Și ele au fost atrase în sistemul muncii impuse și salarizate
care, în acel moment, era privită ca ind diferită de sclavie doar prin faptul că era temporară. Această poziție a fost atât de răspândită, încât a devenit unul dintre stindardele Partidului Republican și o lozincă pentru luptătorii americani din nord, în timpul Războiului Civil American.13
Controlând dorința de democrație
Aceste lucruri s-au întâmplat acum 150 de ani – în Anglia, mai devreme. De atunci, s-au făcut eforturi uriașe pentru a le inculca oamenilor noul spirit al epocii. Ramuri întregi de activitate au fost consacrate acestei sarcini: relații publice, publicitate și management, în general, acestora revenindu-le procente foarte mari din PIB. Toate sunt îndreptate spre ceea ce marele economist
orstein Veblen numea „fabricarea de dorințe“.14 Folosind termenii marilor producători, este vorba despre canalizarea dorinței oamenilor către „lucrurile super ciale“ ale vieții, „bunurile de consum“. În felul acesta, oamenii pot atomizați, despărțiți unul de altul, făcuți să caute pro tul personal, deviaţi de la efortul periculos de a gândi pe cont propriu sau de a pune în discuție autoritatea.
