„tot ce zboară și tot ce mișcă“, un îndemn deschis către un genocid fără
seamăn în istoria lumii.1 Puține dintre aceste lucruri sunt amintite. Multe dintre aceste fapte nici nu erau cunoscute în afara unor cercuri restrânse de activiști.
Când a fost lansat atacul acum 50 de ani, considerația față de victime era atât de scăzută, încât aproape că nu s-au făcut eforturi pentru a-l justi ca, cel puțin nu mai mult decât printr-un discurs pasionat al președintelui care a susținut că „regăsim în lume, peste tot în jurul nostru, o conspirație monolitică și nemiloasă care se bazează pe mijloace ascunse de a-și lărgi
sfera de interese“ și că, dacă acea conspirație își va atins scopurile în Laos și Vietnam, atunci „porțile îi vor larg deschise“.2
În altă parte a adăugat că „societățile slabe și care se complac vor măturate de acest pietriș al istoriei și doar cei mai puternici… ar putea supraviețui“, în cazul acesta referindu-se la eșecul agresiunii și al terorii americane de a zdrobi independența statului cubanez.3
Cam la momentul în care au izbucnit protestele, vreo șase ani mai târziu, specialistul în Vietnam și istoricul militar Bernard Fal arăta că „Vietnamul, ca entitate istorică și culturală… este amenințat cu extincția, întrucât zonele sale rurale sunt distruse sub loviturile celei mai mari mașini militare care a fost vreodată pornită împotriva unei zone atât de extinse“.4 Se referea din nou la Vietnamul de Sud.
Când războiul s-a terminat, după opt ani teribili, opinia publică s-a împărțit între cei care au considerat că războiul fusese o „cauză nobilă“, care ar putut câștigată cu puțin mai mult efort și dedicație, și cei care au considerat că fusese o greșeală enormă, care costase prea mult. Nu a fost foarte remarcată atunci declarația președintelui Carter, care a spus că „nu datorăm nimic Vietnamului, întrucât distrugerea a fost reciprocă“.5
Există până în ziua de azi lecții care pot extrase din aceste fapte, în afară
de faptul că doar cei slabi și învinși sunt trași întotdeauna la răspundere pentru crime. O altă lecție este aceea că, pentru a înțelege ce se petrece, ar trebui să m atenți nu doar la evenimentele istorice, uitate adesea de istorie, ci și la ce anume cred liderii și opinia publică, oricât de fanteziste ar părerile lor. O altă lecție este aceea că, dincolo de zborurile fanteziei menite să îngrozească și să mobilizeze opinia publică (probabil crezute de unii prea prinși în propria lor retorică), există o plani care geostrategică rațională, de lungă durată, întrucât este ancorată în interese și în instituții stabile. Voi reveni asupra acestui punct, subliniind acum doar că asemenea factori persistenți în acțiunea politică sunt, de obicei, ascunși cu foarte multă grijă.
Cazul Războiului din Irak este instructiv. El a fost prezentat unui public îngrozit pe fondul scenariului apărării în fața unui pericol uriaș: „singura problemă“, au declarat George Bush și Tony Blair, era dacă Saddam Hussein ar renunțat la programul său de dezvoltare a armelor de distrugere în
masă. Atunci când singura întrebare a primit răspunsul greșit, discursul o cial s-a schimbat pe nesimțite în cel privind „lupta pentru democrație“, modi care acceptată fără comentarii de opinia publică educată.
Mai târziu, când mărimea dezastrului intervenției americane în Irak a devenit greu de ascuns, guvernul a dezvăluit ceea ce fusese, de fapt, clar de la bun început. În 2007, administrația a anunțat că trebuie luate hotărâri care să asigure permanența bazelor militare în Irak și dreptul de a interveni militar în orice moment, precum și privilegii ale investitorilor americani în raport cu sistemul energetic al țării – cereri abandonate cu in nite rețineri în fața rezistenței irakiene și ținute bine ascunse de ochii populației.6
Dimensiunea declinului american
Cu asemenea lecții în minte, este util să privim la ceea ce a fost subliniat de principalele ziare de politică și opinie. Hai să ne oprim la cel mai prestigios dintre aceste periodice, la Foreign A airs. Titlul de pe coperta numărului din noiembrie/decembrie 2011 era: „Sfârșitul Americii?“
Eseul care urma argumenta că este nevoie de o „reducere“ a „misiunilor umanitare“ în străinătate care consumă averea țării, pentru a se opri declinul american, temă importantă a discursului internațional, de obicei, însoțită de ideea că puterea globală înclină spre Orient, către China și (poate) India.7
Primele două comentarii sunt despre con ictul israe lia no-pa lestinian.
Primul, scris de doi înalți o ciali israelieni, se intitulează „Problema este respingerea de către palestinieni a dreptului de a exista al Israelului“ și a rmă că nu putem avea o solu ționare a con ictului, întrucât palestinienii refuză să recunoască Israelul drept un stat evreu, conformându-se astfel practicii diplomatice standard: statele sunt recunoscute, nu și anumite sectoare privilegiate din interiorul lor.8 Cererea de recunoaștere a palestinienilor nu este nimic altceva decât o nouă modalitate de a exclude încheierea unei înțelegeri politice care ar sta în calea scopurilor expansioniste ale Israelului.
Poziția contrară, susținută de un profesor american, este cuprinsă în titlul său „Problema este ocupația“.9 Iar subtitlul este „Cum distruge ocupația
națiunea?“ Care națiune? Cea israeliană, desigur. Cele două articole apar într-o rubrică comună sub numele „Israelul sub amenințare“.
Numărul din ianuarie/februarie 2012 mai cu prinde și un îndemn la a bombarda Iranul cât încă nu este prea târziu. Avertizând asupra „pericolelor intimidării“, autorul articolului susține că „scepticii față de acțiunea militară
nu par să înțeleagă adevăratul pericol pe care l-ar reprezenta un Iran care deține arma nucleară la adresa intereselor Americii în Orientul Mijlociu și nu numai. Previziunile lor sumbre a rmă că tratamentul va mai scump decât boala în sine, adică atacul SUA asupra Iranului va la fel de rău sau mai rău decât dacă Iranul își va împlini ambițiile nucleare. Dar e o presupunere greșită. Adevărul este că o lovitură militară întreprinsă cu grijă, menită să distrugă programul nuclear iranian ar putea scăpa întreaga regiune de un pericol real și ar putea îmbunătăți dramatic starea de securitate pe termen lung a Americii.“10 Alții argumentează că ar exista costuri prea mari și chiar că un astfel de atac ar viola legislația internațională
– așa cum fac moderații, care furnizează frecvent amenințări, violând Carta ONU.
Să analizăm și noi, pe rând, aceste îngrijorări.
Declinul american este real, deși versiunea apocaliptică a acestui scenariu re ectă viziunea clasei conducătoare că orice mai puțin de un control total este echivalent cu dezastrul total. În ciuda lamentărilor demne de milă, Statele Unite rămân de departe puterea dominantă în lume, fără să se întrevadă vreun competitor la orizont, și nu numai în domeniul militar, unde America este cu siguranță puterea supremă.
China și India au acumulat rapid creșteri importante (deși inegale, în mare măsură), însă rămân, în linii mari, țări foarte sărace, cu enorme probleme interne cu care Occidentul nu se confruntă. China rămâne cel mai mare producător de mărfuri din lume, dar în cea mai mare parte pentru puterile industriale care îi sunt vecine sau pentru multinaționalele occidentale. Este foarte probabil ca acest lucru să se schimbe în timp.
Producția de bunuri oferă, de obicei, baza pentru inovație, chiar și pentru invenții epocale, cum se întâmplă și acum în China. Un exemplu care i-a impresionat pe analiștii occidentali este felul în care China a preluat piața
globală de panouri solare, nu pe baza muncii ie ine, ci prin organizare și, într-o măsură tot mai mare, prin inovație.
Dar problemele pe care le are China sunt foarte serioase. Unele sunt demogra ce, după cum a arătat un articol din Scienc e, principala publicație americană săptămânală de știință. Studiul arată că mortalitatea a scăzut constant din timpul lui Mao, ca rezultat al „dezvoltării economice și al îmbunătățirii educației și serviciilor de sănătate, în special în ceea ce privește mișcarea pentru igienă, care a dus la o prăbușire a indicelui mortalității provocate de infecții“. Dar acest progres s-a încheiat odată cu inițierea reformelor capitaliste de acum 30 de ani, iar rata mortalității a crescut de atunci încontinuu.
Mai mult, recenta creștere economică a Chinei s-a bazat în mare parte pe
„bonusul demogra c“, pe existența unei populații lucrătoare de mari proporții. „Dar fereastra de recoltare a acestor bonusuri s-ar putea închide în curând“, având „un impact profund asupra dezvoltării economice… Forța de muncă ie ină în exces, care este unul dintre factorii majori ai miracolului economic chinez, nu va mai disponibilă.“11
Demogra a este doar una dintre problemele serioase ale viitorului. Iar, pentru India, problemele sunt chiar și mai severe.
Nu toate vocile importante prevestesc declinul american. În media internațională, nu există nici una mai serioasă și mai responsabilă decât Financial Times. Ea a dedicat de curând o pagină întreagă așteptărilor optimiste ca noile tehnologii pentru extragerea zăcămintelor fosile să
permită Statelor Unite să devină independente din punct de vedere energetic, asigurându-și hegemonia pentru încă un secol.12 Nu se precizează
cum va arăta lumea asupra căreia Statele Unite vor domni în cazul în care acest fericit eveniment va avea loc, dar nu din lipsă de dovezi.
Cam în același timp, Agenția Internațională pentru Energie (AIE) a raportat că, în condițiile creșterii rapide a emisiilor de carbon în urma arderii combustibililor fosili, limita de siguranță privind modi cările climatice va atinsă cam în 2017, dacă lumea va continua în același ritm.
„Ușa se închide“, a spus economistul-șef al AIE, „și, în curând, va rămâne închisă pentru totdeauna.“13
Cu puțin timp înainte să e făcute acele declarații, Depar tamentul american pentru Energie a transmis propriile cifre privind emisiile de dioxid de carbon care au crescut „cu cele mai mari rate din istorie“ la un nivel mai ridicat chiar și decât în cele mai negre estimări ale Panelului Interguvernamental pentru Modi cări Climatice (PIMC).14 Acest lucru nu a constituit o surpriză pentru oamenii de știință, inclusiv pentru membrii Programului pentru Modi cări Climatice de la Institutul Tehnologic din Massachusetts (MIT), care avertizează de ani de zile că estimările PIMC sunt prea conservatoare.
Astfel de critici ale estimărilor PIMC nu primesc efectiv nici o atenție, spre deosebire de criticile celor care neagă schimbările climatice, nanțate de marile corporații împreună cu mari campanii propagandistice care i-au făcut pe mulți americani să pară complet defazați în raport cu spectrul internațional al amenințărilor privind pericolele modi cărilor climatice.
Sprijinul din mediul de afaceri se traduce inclusiv în sprijin politic. Negarea a devenit parte a catehismului care trebuie recitat de candidații republicani în farsele care țin loc de campanii electorale, iar, în cadrul Congresului, cei care neagă sunt su cient de puternici pentru a împiedica orice efort de a deschide o discuție despre efectele încălzirii globale, ca să nu mai vorbim despre eventuale măsuri serioase împotriva acesteia.
Pe scurt, declinul american va putea oprit dacă vom renunța cu toții la speranța unui trai decent, o perspectivă tot mai realistă dacă ținem cont de actualul echilibru de forțe din lume.
