În timp ce doctrina Marii Arii încă domină, capacitatea de a o implementa a scăzut dramatic. Apogeul dezvoltării SUA a fost după cel de-al Doilea Război Mondial, când, la un moment dat, a avut literalmente jumătate din avuția lumii. Dar această situație s-a modi cat în mod natural, pe măsură ce alte puteri industriale și-au revenit treptat după război, iar decolonizarea s-a accentuat. Până la începutul anilor 1970, ponderea SUA în avuția globală a scăzut la 25%, iar lumea s-a împărțit în trei mari poli de putere economică: SUA, Europa și Asia de Est (cu Japonia pe post de ma re putere).
A existat, de asemenea, o schimbare radicală în jurul anilor 1970, în economia SUA, care a cotit spre creșterea sectorului nanciar și a exporturilor. Au existat mai mulți factori care au variat și au creat un cerc vicios al acumulării radicale a averii, în special la nivelul unui singur procent din populație a at la vârf – cu deosebire la nivelul directorilor generali, al gestionarilor de fonduri de investiții și alții ca ei. Aceasta a dus la concentrarea puterii politice, prin urmare și la adoptarea unor politici de stat pentru creșterea concentrării resurselor economice: politici scale, reguli de guvernanță corporativă, liberalizare și multe altele. Între timp, costurile campaniilor electorale au crescut foarte mult, aruncând partidele în brațele capitalului concentrat, în special ale celui nanciar: republicanii au făcut-o din re ex, iar democrații – care până atunci fuseseră niște republicani mo derați – nu au așteptat nici ei prea mult.
Alegerile au devenit o șaradă condusă de industria de relații publice. După
victoria sa din 2008, Obama a câștigat un premiu de la industrie pentru cea
mai bună campanie de marketing a anului. Cei care-i pregătiseră campania au fost euforici. Ei au explicat că un candidat la prezidențiale poate prezentat ca orice alt produs și că făceau aceasta încă de la Ronald Reagan încoace, dar că 2008 a fost anul lor de glorie, care avea să schimbe practica în consiliile corporațiilor. Alegerile din 2012 au costat peste două miliarde de dolari, în majoritate nanțări corporative, iar alegerile din 2016 se așteaptă să coste de două ori mai mult decât atât.23 Nu e de mirare atunci că
Obama a ales lideri din mediul de afaceri în posturile-cheie ale administrației sale. Opinia publică este mânioasă și frustrată, dar, atât timp cât doctrina descrisă de Muasher prevalează, nu contează foarte mult.
În timp ce averea și puterea au devenit tot mai concentrate, pentru majoritatea populației veniturile reale au stagnat, iar oamenii au fost nevoiți să supraviețuiască măririi numărului de ore de muncă, creșterii datoriilor și in ației de bunuri, distruse regulat de crizele nanciare care s-au tot repetat, după des ințarea aparatului de reglementare în anii 1980.
Nici unul dintre aceste fenomene nu este deranjant pentru cei foarte bogați care bene ciază de politica de asigurare guvernamentală „prea mare ca să pice“. Asigurarea directă a guvernului nu este un lucru mărunt. Luând în considerare capacitatea băncilor de a împrumuta bani la rate scăzute, grație subvenției implicite a plătitorului de taxe, Bloomberg News, citând un document de lucru o cial al FMI, estimează că „plătitorii de taxe dau marilor bănci 83 de miliarde de dolari pe an“, adică aproape întregul lor pro t, ceea ce ne permite să vedem „de ce marile bănci reprezintă o amenințare atât de mare pentru economia globală“.24 Mai mult, băncile și instituțiile de investiții pot face plasamente riscante, cu recompense substanțiale, iar atunci când sistemul sucombă în mod inevitabil, pot alerga imediat la statul dădacă pentru a cere să e salvați în calitate de plătitori de taxe, uturând textele lui F.A. Hayek sau Milton Friedman.
Aceasta a fost procedura obișnuită încă din vremea admi nistrației Reagan, ecare criză mai gravă decât precedenta – pentru populația generală, adică.
Șomajul real se a ă aproape la nivelul unei perioade de criză pentru cea mai mare parte a populației, în timp ce Goldman Sachs, unul dintre arhitecții actualei crize, este mai bogat ca niciodată. A anunțat discret un pro t de
17,5 miliarde de dolari, în timp ce directorul său general, Lloyd Blankfein, a primit un bonus de 12,6 milioane de dolari, iar salariul de bază i s-a triplat.25
Nu merită să aruncăm o privire asupra unor fapte ca aceasta. Propaganda va trebui să blameze alți oameni, în special lucrătorii din sectorul de servicii publice, cu salariile lor grase și pensiile lor exorbitante: toate fantezii de tipul celor ale lui Reagan care își imagina mame de culoare, ind conduse cu limuzinele pentru a-și încasa cecurile de asistență socială și altele asemenea, care nu merită pomenite. Trebuie să strângem cu toții cureaua – aproape toți, adică.
Profesorii sunt o țintă deosebit de bună, ca parte a efortului deliberat de distrugere a sistemului public de învățământ de la grădiniță la universitate, prin procesul de privatizare – din nou o măsură bună pentru cei bogați, însă
dezastruoasă pentru populație, ca și pentru sănătatea economiei pe termen lung, deși acesta este un efect secundar lăsat deoparte atât timp cât prevalează principiile pieței.
O altă țintă preferată o constituie întotdeauna imigranții. Acest lucru a fost valabil pe parcursul întregii istorii a SUA și în special în perioade de criză, iar în acest moment, fenomenul este accentuat de sentimentul că țara ne este luată: așadar, albii vor ajunge curând o minoritate în America.
Desigur, putem înțelege furia indivizilor, însă cinismul politicii este șocant.
Cine sunt imigranții luați la țintă? În estul statului Massa chusetts, unde locuiesc, cei mai mulți sunt mayași care încearcă să supraviețuiască
genocidului virtual pus la cale în munții din Guatemala de către ucigașii favoriți ai lui Reagan. Alții sunt mexicani, victime ale Acordului Nord-American pentru Comerț Liber (NAFTA) al lui Clinton, unul dintre acele rare acorduri guvernamentale care au reușit să producă pagube tuturor celor trei părți implicate în el. După ce NAFTA a fost trecut prin Congres în 1994, în ciuda opoziției populare, Clinton a trecut la militarizarea graniței cu Mexicul, deschisă anterior. Este de la sine înțeles că populația de țărani mexicani nu poate concura cu afacerile agricole americane care primesc mari subvenții și că afacerile mexicanilor nu vor rezista concurenței făcute de multinaționale, cărora trebuie să li se acorde un „tratament la scară
națională“, prin ceea ce, în mod greșit, se numește acord „de liber schimb“ –
un privilegiu de care bene ciază doar corporațiile, nu și oamenii în carne și oase. Deloc surprinzător, aceste măsuri au dus la un val de refugiați disperați și la creșterea isteriei antiimigrație a victimelor de acasă ale politicilor public–private.
Același lucru pare să se întâmple în Europa, unde rasismul este mai agresiv decât în SUA. Ne putem doar uita cu uimire cum Italia se plânge de uxul de imigranți din Libia, locul primului genocid de după Primul Război Mondial, realizat de guvernul fascist al Italiei, în Orientul proaspăt eliberat.
Sau când Franța, rămasă până astăzi protectoarea celor mai brutale dictaturi în spațiul fostelor sale colonii, reușește să treacă cu vederea atrocitățile care au loc în Africa, în timp ce președintele Sarkozy avertizează pe ton grav cu privire la „pericolul imigranților“, iar Marine Le Pen îl mustră că nu face nimic ca să-l prevină. Nu mai trebuie nici măcar să menționez Belgia, care poate câștiga oricând premiul pentru ceea ce Adam Smith numea „injustiția sălbatică a europenilor“.
Ridicarea partidelor neofasciste în mare parte din Europa este un fenomen înfricoșător, chiar dacă nu ne-am aminti ce s-a întâmplat în Europa trecutului recent. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă evreii ar acum alungați din Europa și sortiți unei existențe de privațiuni și de suferință, dar imaginează-ți și lipsa de reacție dacă acest lucru s-ar întâmpla populației rrome, și ea victimă a Holocaustului din cel de-al Doilea Război Mondial.
În Ungaria, partidul neofascist Jobbik a câștigat 21 de procente la ultimele alegeri naționale, un lucru care nu ar trebui să ne mire din moment ce trei sferturi din populație simte că o duce mai bine decât sub regimul comunist.26 Ne-am putea simți ușurați că liderul de extremă dreapta Jörg Haider a obținut doar 10% din voturi în alegerile din 2008 din Austria, dacă
n-ar faptul că Partidul Libertății, care-l susținea din extrema dreaptă, a câștigat 17%.27 (Ne trec ori reci când ne amintim că, la alegerile din 1928
din Germania, naziștii au câștigat doar 3% dintre voturi.)28 De asemenea, în Anglia, Partidul Național Britanic și Liga Engleză de Apărare, ambele partide de extremă dreapta, reprezintă forțe majore.
În Germania, lamentația lungă cât o carte a lui ilo Sarrazin despre cum distrug imigranții țara a fost un bestsel er, iar cancelarul Angela Merkel, deși
a condamnat cartea, a declarat că „multiculturalismul a eșuat“: turcii aduși în Germania să facă treburile murdare nu reușesc deloc să devină arieni blonzi cu ochi albaștri.29
Cei care au un anumit simț al ironiei își pot aminti cuvintele lui Benjamin Franklin, una dintre gurile importante ale Iluminismului, care avertiza că
proaspăt eliberatele colonii ar trebui să aibă grijă cu imigrația germanilor, care sunt prea bruneți, la fel ca suedezii. Chiar și în secolul XX, miturile ridicole despre puritatea anglo-saxonă erau încă foarte populare în SUA, chiar și printre președinți și alte guri importante. Rasismul este o pură
obscenitate în cultura noastră literară. A fost mai ușor să eradicăm poliomielita decât această plagă îngrozitoare, care apare din când în când în vremuri de criză economică.
N-aș vrea să închei acest capitol fără să menționez un alt efect secundar care nu este luat în calcul în logica pieței: soarta speciei noastre. Riscul sistemic din sistemul nanciar poate remediat de către plătitorii de taxe, dar nimeni nu ne va salva dacă mediul va distrus. Faptul că mediul trebuie distrus este aproape un imperativ instituțional. Deținătorii de afaceri, care organizează anumite campanii de propagandă de convingere a publicului larg că încălzirea globală antropogenă este o șarlatanie liberală, înțeleg foarte bine cât de gravă este amenințarea, dar aleg pro tul pe termen scurt și valoarea de piață a acțiunilor. Dacă ei n-o vor face, o va face altcineva.
Acest cerc vicios s-ar putea dovedi letal. Dacă vrei să înțelegi cât de grave sunt lucrurile, privește doar puțin la Congresul SUA și la toți oamenii aceia trimiși în posturi de decizie prin intermediul propagandei și a nanțării asigurate de mediul de afaceri. Aproape toți republicanii neagă încălzirea globală. Au început deja să taie din nanțările pentru măsuri care ar putea să mai atenueze catastrofa ecologică. Mai mult, unii dintre ei chiar cred cu adevărat că nu există nici o problemă; șeful comisiei pentru mediu care a explicat că nu poate exista încălzire globală, pentru că Dumnezeu i-a promis lui Noe că nu va mai exista un alt potop.30
Dacă astfel de lucruri s-ar întâmpla într-o țară mică și îndepărtată, probabil am râde, dar nu putem să ne amuzăm când aceasta se întâmplă în cea mai bogată și mai in uentă țară a lumii. Și, înainte să ne amuzăm, ar
bine să ne dăm seama că exact acest gen de credință dogmatică în e ciența pieței ne-a adus în fața crizei economice actuale și în ceea ce, cu câțiva ani în urmă, laureatul Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz numea
„religia“ pe care piața o știe cel mai bine – care a dus la situația în care banca centrală și economiștii să nu observe o bulă în valoare de trei trilioane, care nu avea nici o bază economică reală și care a devastat economia atunci când s-a spart.31
Toate astea și multe altele se pot întâmpla dacă doctrina Muasher va continua să prevaleze. Atât timp cât populația va pasivă, apatică și distrasă
de consumerism sau de ura față de cei vulnerabili, cei puternici vor putea face ce vor, iar cei care vor rămâne vor putea contempla rezultatele.
CAPITOLUL 5
Declinul american: cauze și consecințe
