Este normal pentru învingători să arunce istoria la coș și pentru victime s-o ia în serios. Poate ar utile câteva scurte observații despre această temă
importantă. Nu este prima oară când Egiptul și Statele Unite se confruntă cu probleme similare și se îndreaptă în direcții opuse. Aceleași lucruri s-au întâmplat și în secolul al XIX-lea.
Istoricii au arătat că Egiptul se a a în poziția de a cunoaște o rapidă
dezvoltare economică aproximativ în același moment în care a început dezvoltarea în America.12 Ambele aveau agriculturi puternice, inclusiv culturi de bumbac, combustibilul care a aprins Revoluția Industrială – deși, spre deosebire de Egipt, Statele Unite au trebuit să-și dezvolte producția și să
obțină forță de muncă prin cucerire, exterminare și sclavie, cu consecințe care se văd astăzi în rezervațiile pentru supraviețuitori și în rapida extindere a închisorilor, începând din vremea lui Reagan, pentru a putea primi populația fără ocupație rămasă în urma dezindustrializării.
Una dintre diferențele fundamentale era aceea că Statele Unite își câștigaseră independența și erau, prin urmare, libere să ignore recomandările teoriei economice formulate la acea vreme de către Adam Smith în termeni asemănători cu cei fo losiți și astăzi de societățile a ate în dezvoltare. Smith le-a pretins coloniilor eliberate să producă materie primă
pentru export și să importe produse superioare de origine britanică și, cu siguranță, să nu încerce să monopolizeze producția de bunuri de bază, în special bumbac. Orice altă cale „doar va întârzia în loc să accelereze creșterea anuală a producției lor și va împiedica în loc să încurajeze progresul țării lor către adevărata bogăție și prosperitate“.13
După ce și-au câștigat independența, coloniile au ignorat, pur și simplu, sfaturile lui și au urmat calea propriei dezvoltări în același fel în care o făcuseră și britanicii, cu tarife mari pentru a proteja industria de exporturile britanice (la început, pentru textile, apoi pentru oțel și altele) și au adoptat multe alte strategii pentru a accelera dezvoltarea industrială. Noua republică
independentă s-a străduit, de asemenea, să obțină un monopol asupra bumbacului, „pentru a aduce celelalte națiuni la picioarele noastre“, în
special pe inamicul britanic, așa cum au anunțat și președinții jacksonieni, atunci când au cucerit Texasul și jumătate din Mexic.14
Pentru Egipt, un curs similar a fost oprit de puterea britanică. Lordul Palmerston a declarat că „ideea de echitate [față de Egipt] nu trebuie să stea în calea intereselor atât de mărețe și nobile“ ale Marii Britanii, cum ar menținerea hegemoniei politice și economice, exprimându-și ura față de
„ignorantul barbar“ Muhammad Ali, care a îndrăznit să caute un curs independent pentru țara sa și folosind ota Marii Britanii și forța nanciară
pentru a pune capăt încercării Egiptului de a-și căuta libertatea și dezvoltarea economică.15
După cel de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite au înlocuit Marea Britanie în calitate de hegemon global, Washing tonul a adoptat aceeași poziție, precizând că nu va ajuta în nici un fel Egiptul, decât dacă
acesta acceptă să se supună regulilor standard pentru cei slabi – pe care Statele Unite au continuat să le violeze, impunând tarife foarte mari pentru bumbacul egiptean și provocând un de cit nanciar îngrijorător, conform interpretărilor normale ale principiilor pieței.
Nu trebuie să ne mire atunci existența unei „campanii a urii“ care îl îngrijora pe Eisenhower și nici a percepției că Statele Unite sprijină dictatorii și blochează democrația și dezvoltarea, la fel cum o fac și aliații ei.
În apărarea lui Smith putem spune că a avertizat ce se va întâmpla dacă
Marea Britanie va urma regulile pure ale economiei, ceea ce azi se numește neoliberalism. A avertizat că, dacă negustorii, fabricanții și investitorii se vor orienta către străinătate, vor putea obține pro t, dar Anglia va avea de suferit. Dar a simțit că aceștia vor avea o prejudecată a nativului și că vor spera că, prin intervenția unei „mâini invizibile“, Anglia va cruțată de ravagiile raționalității economice.
Este greu de ratat acest pasaj. Este unul dintre cele câteva locuri în care apare faimoasa sintagmă a „mâinii invizibile“ în car tea sa, Avuția națiunilor.
Celălalt fondator foarte cunoscut al științei economice, David Ricardo, a ajuns la aceleași concluzii, sperând că ceea ce se numește „prejudecata nativului“ va permite proprietarilor „să e mulțumiți cu rate mici ale pro tului în propria lor țară, în loc să caute plasamente mai avantajoase
pen tru averea lor în străinătate“, convingeri pe care, a adăugat el, „aș re greta să le văd slăbind“.16
Lăsând la o parte predicțiile lor, instinctele economiștilor clasici s-au dovedit corecte.
„Amenințările“ iraniene și chineze
Revoltele democratice din lumea arabă sunt comparate uneori cu ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989, dar motivele comparațiilor sunt dubioase. În 1989, revoltele democratice au fost tolerate de ruși și sprijinite de puterile occidentale, în concordanță cu doctrina standard: corespundeau perfect obiectivelor strategice și economice și, prin urmare, au fost onorate ca ind niște mișcări nobile, spre deosebire de luptele simultane care aveau loc în America Centrală pentru „a apăra drepturile fundamentale ale omului“, după cum spunea arhiepiscopul asasinat al Salvadorului, una dintre sutele de mii de victime ale forțelor antrenate și înarmate de Washing ton.17
Nu a existat un Mihail Gorbaciov în Occident în acei ani îngrozitori și nu există unul nici astăzi. Iar puterile occidentale rămân ostile democrației arabe din motive cât se poate de clare.
Doctrinele Marii Arii se aplică în continuare crizelor și confruntărilor prezentului. În cercurile politice și decizionale occidentale, Iranul este considerat a cel mai mare pericol la adresa ordinii mondiale și, de aceea, trebuie să e ținta predilectă a SUA, sub privirea îngăduitoare a aliaților europeni.
Cu mai mulți ani în urmă, istoricul militar israelian Martin van Creveld scria că „lumea a asistat la felul în care SUA au atacat Irakul, după cum s-a dovedit, fără să aibă nici cel mai mic motiv. Iranienii ar nebuni să nu construiască arma nucleară“, în mod special când se a ă sub o amenințare continuă, prin violarea constantă a cartei ONU.18
Statele Unite și Europa pedepsesc încontinuu Iranul pentru amenințarea pe care o reprezintă la adresa „stabilității“ – ceea ce, în sens tehnic, înseamnă că nu se raliază la cerințele SUA –, dar merită să reamintim cât de izolat este acest stat; țările nealiniate au susținut dreptul Iranului de a îmbogăți uraniu. Cea mai mare putere regională, Turcia, a votat împotriva
sancțiunii propuse de SUA în Consiliul de Securitate, împreună cu Brazilia, cea mai admirată țară a Sudului. Neascultarea lor a fost aspru pedepsită, și nu pentru prima dată: Turcia a fost condamnată drastic în 2003, când a ascultat voința a 95% dintre cetățenii ei și a refuzat să ia parte la invadarea Irakului, demonstrând slaba înțelegere a democrației, în stil occidental.
În timp ce SUA pot tolera nesupunerea Turciei – chiar dacă cu dezaprobare –, China este mai greu de ignorat. Presa aver tizează că, în acest punct, „comercianții și investitorii chinezi umplu un gol existent în Iran pe măsură ce afacerile altor națiuni, mai ales cele ale europenilor, se retrag“ și, îndeosebi, că statul chinez își extinde rolul dominant în industria energetică
a Iranului.19 Washing tonul reacționează cu un dram de disperare.
Departamentul de Stat a avertizat China că, în cazul în care vrea să e admisă în „comunitatea internațională“ – un termen tehnic care se referă la Statele Unite și oricine se întâmplă să e de acord cu ele –, atunci nu trebuie
„să omită și să evite responsabilitățile internaționale, [care] sunt clare“: mai exact, să respecte ordinele americanilor.20 Este puțin probabil ca statul chinez să e impresionat.
Există, de asemenea, o îngrijorare crescândă față de intensi carea amenințării militare a Chinei. Un studiu recent al Pentagonului a arătat că
bugetul militar al Chinei se apropie de „o cincime din suma totală care a fost cheltuită de SUA pentru războaiele din Afghanistan și Irak“ – o fracțiune din bugetul militar general al SUA, desigur. Expansiunea militară a Chinei ar putea duce la „interdicția ca navele de război americane să opereze în apele internaționale din largul coastelor sale“, a adăugat New York Times.21
Ca să e clar, vorbim despre coastele Chinei; va trebui întâi să se propună
ca SUA să retragă forțele armate care împiedică navele chineze să ajungă în Caraibe. Lipsa de înțelegere a Chinei față de regulile civilității internaționale poate ilustrată și prin obiecțiile acesteia față de planul ca purtătorul de focoase nucleare George Washing ton să se alăture exercițiilor navale, la doar câteva mile în largul coastelor Chinei, ceea ce i-ar acorda presupusa capacitate de a ținti direct Beijingul.
Prin contrast, Occidentul înțelege că operațiunile SUA sunt realizate pentru a apăra „stabilitatea“ și a-și asigura propria apărare. Publicația
liberală New Republic își exprimă îngrijorarea cu privire la faptul că armata chineză „a trimis zece nave de război în apele internaționale, în largul insulei japoneze Okinawa“.22 Aceasta este cu adevărat o provocare, cu excepția faptului, desigur nemenționat, că Washing tonul a transformat insula într-o puternică bază militară, în ciuda protestelor vehemente ale localnicilor. Aceasta nu este o provocare, dacă ținem cont de principiul standard că „noi conducem lumea“.
Chiar lăsând deoparte doctrina imperială profundă a Chinei, există și alte motive pentru care vecinii Chinei ar trebui să e îngrijorați de creșterea puterii ei militare și comerciale.
