Amnezia istorică este un fenomen periculos nu doar pentru că
subminează integritatea intelectuală și morală, ci, mai ales, pentru că pune temelia pentru noi crime.
CAPITOLUL 4
Mâna invizibilă a puterii
Revoltele democratice din lumea arabă au fost o demonstrație impresionantă de curaj, hotărâre și angajament din partea forțelor democratice – care au coincis, din pură întâmplare, cu revolta a zeci de mii de oameni care au manifestat în favoarea muncitorilor și a democrației în Madison, Wisconsin, și din alte orașe americane. Dacă traiectoriile revoltelor din Wisconsin și Cairo s-au întâlnit, ele au fost îndreptate, totuși, în direcții opuse: în Cairo, oamenii s-au revoltat pentru obținerea unor drepturi elementare care le erau refuzate de către dictatura egipteană, iar în America pentru apărarea unor drepturi care fuseseră câștigate cu mare efort și care acum sunt puternic atacate.
Fiecare este un microcosmos de tendințe în societatea globală urmând cursuri variate. Vor exista, cu siguranță, consecințe în viitor a ceea ce are loc în mijlocul decăderii industriale din mijlocul celui mai important stat care a existat vreodată în istorie și în ceea ce președintele Dwight Eisenhower a numit „cea mai importantă zonă a lumii din punct de vedere strategic“ – „o sursă extraordinară de putere strategică“ sau „probabil, cel mai important premiu economic din lume în câmpul investițiilor străine“, pentru a folosi cuvintele Departamentului de Stat din anii 1940, un premiu pe care SUA au intenționat să-l țină pentru sine și pentru aliații din noua ordine mondială
care se pre gura în acele zile.1
Cu toate schimbările care au avut loc din acel moment, există toate motivele pentru a presupune că aceia care gândesc politicile publice aderă
practic la judecata președintelui consilierului președintelui Franklin Delano Roosevelt, Adolf A. Berle, în opinia căruia controlul resurselor incredibile ale Orientului Mijlociu va asigura „un control substanțial al lumii“.2 Prin urmare, aceștia cred că pierderea controlului respectivei zone va afecta proiectul de dominație globală, așa cum a fost conturat în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial și cum a fost păstrat de atunci, indiferent de provocările cu care s-a confruntat.
Încă de la începerea războiului, în 1939, Washing tonul a putut anticipa că
SUA vor deveni cea mai mare putere mondială. O ciali înalți ai Departamentului de Stat s-au întâlnit cu spe cialiști în politică internațională, pentru a pune la cale strategiile pentru lumea postbelică. Au delimitat astfel o „Mare Arie“ pe care SUA urmau să o domine, care includea emisfera vestică, Orientul Îndepărtat și fostul Imperiu Britanic, cu toate resursele de energie din Orientul Mijlociu. Pe măsură ce Rusia începea să respingă
armatele naziste după Stalingrad, Marea Arie urma să se extindă cât mai mult în zona euro-asiatică – cel puțin către inima ei economică, Europa de Vest. În interiorul Marii Arii, SUA urmau să aibă o „putere care nu va pusă
sub semnul întrebării“, „supremație economică și militară“, în timp ce urmau să „limiteze exercitarea oricărei suveranități“ a statelor care ar putut interfera cu planurile ei globale.3
Aceste planuri războinice atent construite aveau să e curând implementate.
S-a știut dintotdeauna că Europa ar putut alege să urmeze un curs independent; Organizația Atlanticului de Nord (NATO) a fost construită
parțial pentru a contrabalansa această amenințare. Imediat după ce motivul pentru care fusese gândită această organizație s-a dizolvat, în 1989, ea a fost extinsă către est, încălcându-se astfel promisiunile verbale făcute liderului sovietic Mihail Gorbaciov. De atunci, organizația a devenit o forță de intervenție la dispoziția Statelor Unite, cu obiective de amploare, după cum a spus foarte limpede secretarul general Jaap de Hoop Sche er, care a informat membrii uneia dintre Adunările Generale că „trupele organizației au misiunea de a păzi conductele care transportă petrol și gaze către Occident“ și, în mod mai general, de a proteja rutele maritime folosite de vasele de transport și alte „elemente cruciale“ ale infrastructurii energetice.4
Doctrina Marii Arii autorizează intervențiile militare du pă bunul plac.
Această concluzie a fost formulată limpede de administrația Clinton, care a susținut că SUA au dreptul de a folosi forța militară pentru a obține „acces liber la piețe-cheie, provizii de energie și resurse strategice“ și trebuie să
păstreze trupe numeroase „dislocate în perspectivă“ în Europa și Asia,
„pentru a modela opiniile oamenilor despre noi“ și „pentru a determina evenimentele care ne vor asigura prosperitatea și securitatea.“5
Aceleași principii au guvernat și invadarea Irakului. Pe măsură ce eșecul Statelor Unite de a-și impune voința în Irak devenea evident, scopurile reale ale invaziei nu mai puteau ascunse în continuare în spatele unei retorici amabile. În noiembrie 2007, Casa Albă a adoptat o „declarație de principiu“
prin care susținea că SUA trebuiau să rămână în Irak pe o perioadă
nede nită, iar investitorii americani trebuiau privilegiați de către guvernul irakian.6 Două luni mai târziu, președintele Bush a informat Congresul că va respinge orice lege care ar avea drept scop limitarea staționării permanente a trupelor americane în Irak sau care „ar slăbi controlul american asupra resurselor de petrol din Irak“ – pretenții la care Statele Unite vor nevoite să
renunțe la puțin timp după ce se vor confrunta cu rezistența irakiană.7
În Tunisia și Egipt, revoltele populare din 2011 au dus la victorii impresionante, însă, după cum a raportat Fundația Carnegie, deși numele s-au schimbat, scopurile au rămas aceleași: „O schimbare la nivelul elitelor conducătoare sau al sistemului de guvernare este încă un scop îndepărtat“.8
Raportul prezintă barierele interne în calea democrației, dar le ignoră pe cele externe, care sunt la fel de importante.
Statele Unite și aliații săi fac tot ceea ce pot pentru a preveni instaurarea unei democrații autentice în lumea arabă. Pentru a înțelege de ce lucrurile stau astfel, ai putea arunca o privire către studiile conduse de agențiile americane de sondare a opiniei publice. Deși se face arareori referire la acestea, cu siguranță ele le sunt cunoscute plani catorilor. Acestea arată că, în proporții covârșitoare, arabii îi privesc pe americani și pe israelieni ca reprezentând pericolele majore cu care ei se confruntă: SUA sunt văzute în acest fel de către 90% dintre egipteni și de peste 75% dintre locuitorii regiunii, în general. Prin comparație, 10% dintre arabi văd în Iran o amenințare. Opoziția față de SUA este atât de mare, încât o impresionantă
majoritate crede că securitatea ar îmbunătățită, dacă Iranul ar deține arma nucleară – în Egipt, 80% cred asta.9 Alte cifre sunt similare. Dacă opinia publică ar putea in uența politicile o ciale, Statele Unite nu doar că nu ar
controla regiunea, ci ar chiar expulzate de aici împreună cu aliații săi, subminând principiile fundamentale ale dominației mondiale.
Doctrina Muasher
Susținerea democrației este paradisul teoretic al propagandiș ti lor și ideologilor. În lumea reală, disprețul elitelor față de democra ție este norma.
Există dovezi substanțiale că democrația este susținută numai în măsura în care contribuie la realizarea obiectivelor sociale și economice, o concluzie acceptată cu reticență de studiile mai serioase.
Disprețul elitelor față de democrație a fost extrem de evident în felul în care au reacționat acestea la scurgerile de informa ții din scandalul WikiLeaks. Cele care au primit cea mai mare atenție și cele mai euforice comentarii au fost acelea care arătau că arabii susțin poziția SUA cu privire la Iran. Referințele erau la opiniile dictatorilor conducători arabi; opinia populației a rămas nemenționată.
Principiul operativ a fost explicat de Marwan Muasher, fost o cial iordanian și, mai târziu, director de cercetare pentru Orientul Mijlociu al Fundației Carnegie: „Argumentul tradițional adus în interiorul și în afara lumii arabe este că nu există nimic în neregulă și că totul este sub control.
Urmând această linie de gândire, forțele aliate susțin că oponenții și vocile din afară care cer reformă exagerează condițiile de la fața locului.“10
Conform acestui principiu, dacă dictatorii ne susțin, ce altceva ar mai putea conta?
Doctrina Muasher este rațională și respectabilă. Pentru a men ționa un singur caz care este relevant astăzi, în discuțiile inter ne din 1958, președintele Dwight Eisenhower a exprimat în gri jorare cu privire la
„campania urii“ desfășurată împotriva noastră în lumea arabă, nu de către guverne, ci de către oameni. Consiliul Național de Securitate (NSC) i-a explicat președintelui că există o percepție în lumea arabă potrivit căreia SUA ar sprijini dictaturile, ar bloca dezvoltarea democrațiilor și ar împiedica dezvoltarea regiunilor, pentru a-și asigura controlul asupra resurselor. Mai mult, percepția este, în esență, corectă, conchide NSC, și este exact ceea ce ar trebui SUA să facă, bazându-se pe doctrina Muasher. Studiile realizate de
Pentagon după 11 septembrie arată că aceeași percepție se păstrează și astăzi.11
