nistrația Bush a exercitat o presiune continuă asupra celor care conduceau interogatoriile ca să folosească metode cât mai dure asupra deținuților, în special pentru a descoperi legături între al-Qaeda și dictatorul irakian Saddam Hussein…“ [Cheney și Rumsfeld] au cerut să se găsească urgent dovezi ale colaborării dintre al-Qaeda și irakieni… „A existat o presiune constantă asupra agențiilor de informații și a anchetatorilor să facă tot ce este necesar pentru a stoarce informațiile de la deținuți, în special cele care ne interesau și, când nu s-a putut obține nimic, presiunile au crescut pentru a proceda cu și mai mare asprime…“1
Acestea au fost cele mai importante dezvăluiri din ancheta Senatului, și aproape că nu au fost pomenite nicăieri.
În timp ce toate aceste detalii cu privire la monstruozitățile administrației americane sunt într-adevăr șocante, nu este deloc neașteptată uimirea declanșată de descoperirea imaginii de ansamblu. Pe de o parte, chiar și fără
alte cercetări, era rezonabil să se presupună că Guantánamo era o cameră de tortură. Din ce alt motiv ar trimis cineva prizonieri undeva unde legea să
nu aibă efect asupra lor – un loc pe care americanii îl folosesc prin violarea unui tratat cu Cuba, obținut aproape prin amenințare armată? Au fost invocate, desigur, motive de securitate, dar este di cil să le iei în serios.
Aceleași așteptări au existat pentru așa-numitele „black sites“ ale administrației Bush sau cu privire la închisorile secrete, așteptări care au fost de bună seamă îndeplinite.
Este chiar mai important să spunem că tortura a fost practicată constant încă din primele zile ale cuceririi teritoriului național și a continuat pe măsură ce interesele „imperiului nou-născut“, după cum l-a numit George Washing ton, s-au extins către Filipine, Haiti și alte părți. Încearcă să nu uiți că tortura a fost doar una dintre nenumăratele crime ale americanilor, printre care enumerăm agresiunea, teroarea, subversiunea sau genocidul economic, cam în același număr cu crimele comise de alte mari puteri de-a lungul istoriei.
Cu adevărat surprinzător a fost să văd reacțiile la publicarea acelor rapoarte ale Departamentului de Justiție, chiar și din partea unor critici cunoscuți ai administrației Bush: de exemplu, Paul Krugman care a scris că
„obișnuiam să m o națiune morală“ și că „niciodată n-am fost trădați mai rău de liderii politici în întreaga noastră istorie“.2 Pentru a folosi o expresie blândă, această viziune obișnuită re ectă o versiune oarecum distorsionată
asupra istoriei americane.
Uneori, a fost abordat frontal con ictul dintre „ceea ce susți nem“ și „ceea ce facem“. Un distins savant care a făcut acest lucru este Hans Morgenthau, unul dintre fondatorii teoriei realismului în relațiile internaționale. Într-un studiu din 1964, scris în plină perioadă a Camelotului lui Kennedy, Morgenthau a dezvoltat viziunea standard conform căreia Statele Unite au
„un scop transcendent“: acela de a stabili pace acasă și oriunde este nevoie, întrucât „arena pe care America trebuie s-o apere și s-o dezvolte a dobândit întindere planetară“. Dar, în calitate de istoric riguros, a recunoscut că istoria Americii a fost arareori în acord cu acest „scop transcendent“.3
Morgenthau spune că nu ar trebui să ne mire această discre panță și că „nu ar trebui să confundăm realitatea cu abuzarea ei“. Realitatea este „scopul național încă nerealizat“, așa cum ne este dovedit de „dovezile din istorie așa
cum sunt re ectate de mintea noastră“. Ceea ce s-a întâmplat a fost doar o
„abuzare a realității“. A confunda realitatea cu abuzarea ei este o eroare întru câtva simetrică cu „eroarea ateismului, care neagă validitatea religiei pe temeiuri similare“ – o comparație cât se poate de bună.4
Publicarea rapoartelor despre tortură i-a făcut pe alții să recunoască
problema. În New York Times, editorialistul Roger Cohen a recenzat cartea e Myth of American Exceptionalism, scrisă de jurnalistul britanic Godfery Hodgson, care ajunsese la concluzia că Statele Unite sunt „o țară măreață, dar imperfectă, printre altele“. Cohen este de acord cu ceea ce spune Hodgson, dar îi reproșează faptul că nu înțelege că „Statele Unite s-au născut ca o idee și că trebuie să ducă mai departe această idee“. Ideea americană
este dezvăluită de faptul că s-a născut sub forma unei „cetăți pe o colină“, o noțiune inspiratoare, care sălășluiește „adânc în su etul american“ și în
„spiritul distinct al individualismului și al liberii întreprinderi americane“, demonstrat prin expansiunea occidentală. Se pare că eroarea lui Hodgson era aceea că insista asupra „distorsionărilor ideii americane în ultimele decenii“, o for mă de „abuzare a realității“.5
Să privim atunci puțin la „realitatea însăși“: la „ideea americană“, așa cum a apărut de la început.
„Veniți să ne ajutați!“
Expresia inspiratoare de „cetate de pe colină“ a fost formulată în 1630, de către episcopul John Winthrop, care se inspirase, la rândul lui, din Biblie, vorbind despre viitorul luminos al unei noi națiuni, „chemate de Domnul“.
Cu un an înainte, colonia sa din Massachusetts își crease Marele Sigiliu care înfățișa un indian căruia îi ieșea din gură o panglică. Pe panglică era scris:
„Veniți să ne ajutați“. Coloniștii britanici erau, prin urmare, umaniști binevoitori care răspundeau rugăminților erbinți ale băștinașilor mizerabili care cereau eliberarea de amara lor soartă păgână.
Marele Sigiliu este, de fapt, o reprezentare gra că a „ideii ame ri cane“ încă
de la naștere. Ar trebui dezgropată din străfundurile su etului american și expusă în ecare sală de clasă. Aceasta ar trebui să se vadă cu siguranță pe fundalul oricărui altar în stilul lui Kim Il Sung, creat pentru criminalul
sălbatic și torționarul Ronald Reagan, care se descria cu încântare ca ind liderul „strălucitoarei cetăți de pe colină“, în timp ce administrația lui punea la cale unele dintre cele mai îngrozitoare crime, în special în America Latină, dar și în alte zone ale lumii.
Marele Sigiliu a fost un simbol al „intervenției umanitare“, conform celebrei expresii. E inutil să spunem că aceste inter venții au dus cel mai adesea la catastrofe pentru bene ciarii lor. Gene ralul Henry Knox, ministrul american de război, a descris „extirparea fără milă a indienilor din cele mai multe părți ale uniunii“ prin intermediul „unor metode mai distructive pentru nativi decât cele ale conchistadorilor care au cucerit Mexicul și Peru“.6
La ceva timp după terminarea procesului, John Quincy Adams a deplâns soarta „acelor nativi americani lipsiți de noroc, pe care i-am exterminat cu atâta cruzime per dă și lipsită de milă, care se poate număra printre cele mai hidoase păcate ale acestei națiuni, pentru care Dumnezeu ne va chema cândva la judecată“.7 „Exterminarea cu atâta cruzime per dă și lipsită de milă“ a continuat până când Vestul a câștigat. În locul pedepsei divine, acele
„păcate hidoase“ aduc astăzi doar laude pentru împlinirea „ideii americane“.8
Există, cu siguranță, și o versiune mai convențională și mai convenabilă a acestei povești, după cum a fost formulată, de exemplu, de Joseph Story, judecător al Curții Supreme de Justi ție, care a a rmat că „înțelepciunea providenței“ i-a făcut pe lo cal nici să dispară „precum frunzele de toamnă
risipite de vânt“, deși „coloniștii i-au respectat mereu“.9
Cucerirea și apoi civilizarea Vestului au demonstrat, cu sigu ran ță,
„individualism“ și „spirit de inițiativă“: afacerile colo nialiș tilor, cea mai dură
formă de imperialism, arată, de obicei, asta. Rezultatele au fost rezumate în 1898, de respectatul senator Henry Cabot Lodge. Susținând cauza intervenției în Cuba, senatorul a preamărit recordul de „cucerire, colonizare și expansiune americane, care nu a mai fost egalat de cineva în secolul al XIX-lea, și a cerut să „nu e oprit acum“ când cubanezii ne roagă, folosind cuvintele Marelui Sigiliu, „veniți să ne ajutați“.10
Rugămințile lor au fost ascultate. Statele Unite au trimis trupe care au împiedicat eliberarea Cubei de sub dominația spaniolă și au transformat-o într-o colonie americană, cum a și rămas până în 1959.
„Ideea americană“ a fost ilustrată, apoi, în mod remarcabil de către administrația Eisenhower care a încercat să ajute Cuba să revină la starea anterioară, acționând pe mai multe planuri: economic (cu scopul declarat de a pedepsi populația cubaneză pentru ca aceasta să răstoarne neascultătorul regim Castro), invazia, grija fraților Kennedy de a duce Cubei „teroarea pământului“ (fraza a fost folosită de istoricul Arthur M. Schlesinger Jr. în biogra a lui Robert Kennedy, el considerând această sarcină drept una dintre prioritățile politicianului) și alte crime făcute cu desconsiderarea opiniei publice mondiale.11
Originile imperialismului american sunt văzute adesea ca ind reprezentate de preluarea Cubei, a Hawaiiului și statului Puerto Rico, în 1898. Această idee a fost, însă, demontată de is to ricul Bernard Porter care a arătat că există o așa-numită „e roa re a apei sărate“, mai exact ideea că o cucerire poate con si de rată imperialistă doar dacă se traversează cel puțin o apă să rată. Așadar, dacă râul Mississippi ar semănat cu Marea Irlandei, expansiunea spre Vest s-ar încadrat la imperialism. De la George Washing -
ton la Henry Cabot Lodge, cei care s-au ocu pat cu acțiunile imperialiste au avut o viziune mai largă asupra adevărului.
După succesul intervenției umanitare din Cuba din 1898, următorul pas în misiunea stabilită de providență a fost acela de a conferi „binecuvântările păcii și civilizației tuturor popoarelor care fuseseră salvate“ din Filipine (așa cum se precizează în platforma republicană a partidului lui Lodge) –, cel puțin pentru cei care au supraviețuit crimelor și torturii sângeroase care au însoțit acțiunile americane.12 Aceste su ete binecuvântate erau lăsate la cheremul unor conduceri stabilite de americani, în cadrul unui nou model de dominare bazat pe forțe de securitate antrenate și echipate pentru a realiza într-un mod cât se poate de so sticat operațiuni de supraveghere, intimidare și alte violențe.13 Modele similare au fost adoptate în multe alte zone în care SUA și-au exercitat puterea, impunând gărzi naționale brutale și
