aceste crime cad sub incidența acuzației de terorism sau sub cea mult mai gravă de agresiune, dar să acordăm iarăși încredere Israelului și aliaților lui de la Washing ton și să rămânem la acuzația mai puțin gravă.
Acestea sunt doar câteva dintre incidentele care ar putea trece prin mintea oamenilor de prin alte părți ale lumii când vine vorba despre „unul dintre cele câteva evenimente“ în care Imad Mughniyeh a fost implicat în acțiuni teroriste.
SUA l-au acuzat, de asemenea, pe Mughniyeh că ar pus la cale devastatorul dublu atac sinucigaș cu două camioane-capcană asupra cazărmilor care erau ocupate de pușcași marini americani și de paramilitari francezi, în Liban, în 1983, în care au murit 241 de pușcași marini și 58 de paramilitari, precum și un atac care a avut loc mai devreme asupra Ambasadei SUA din Beirut, în care au murit 63 de oameni, un atac foarte important, întrucât acolo avea loc și o întâlnire a o cialilor CIA în acel
moment.23 Financial Times a atribuit, totuși, atacul asupra cazărmilor pușcașilor marini Jihadului Islamic și nu Hezbol ahului.24 Fawaz Gerges, unul dintre specialiștii în mișcările jihadiste și în problemele Libanului, a scris că responsabilitatea a fost asumată de către „un grup necunoscut care-și spunea Jihadul Islamic“.25 O voce care vorbea într-o arabă clasică ceruse tuturor americanilor să părăsească Libanul, pentru că altfel îi aștepta moartea. S-a susținut că Mughniyeh era șeful Jihadului Islamic în acel moment, dar, din câte știu, dovezile sunt neconcludente.
Nu s-a cerut opinia lumii în această privință, dar este posibil ca unii să
aibă o ezitare să numească acțiune teroristă un atac asupra unei baze militare străine, a ată într-o țară străină, în special când militarii americani și francezi duceau cu ei încărcături explozive navale de calibru greu și bombe aeriene, la puțin timp după ce, în 1982, SUA ajutaseră Israelul să
invadeze Libanul, operațiune care se soldase cu peste 20 000 de morți, a devastat partea de sud a țării și a lăsat Beirutul în ruine. În cele din urmă, președintele Reagan a contramandat operațiunile, atunci când presiunea internațională a devenit prea puternică, după masacrele de la Sabra și Shatila.26
În SUA, invazia israeliană în Liban este privită, de regulă, ca o reacție la atacurile Organizației pentru Eliberarea Palestinei asupra nordului Israelului, pornind de la bazele lor din Liban, făcând astfel justi cabilă
contribuția americană importantă la aceste grave crime de război. În lumea reală, zona de graniță libaneză a fost destul de liniștită timp de un an, cu excepția atacurilor repetate ale Israelului, multe dintre ele soldate cu victime, în încercarea de a provoca o acțiune de răspuns din partea OEP, care să
poată, apoi, folosită ca pretext pentru invazia deja plani cată. La acel moment, intențiile Israelului nici măcar nu au fost ascunse de liderii și comentatorii evrei: acela de a întări controlul asupra recent ocupatelor teritorii din Cisiordania. Pare un lucru interesant acela că singura eroare serioasă din cartea lui Jimmy Carter, Palestina: Peace, not Apartheid, este repetarea acestei născociri propagandistice conform căreia invazia israeliană
ar fost provocată de atacurile OEP din Liban.27 Cartea a fost atacată
furibund și s-a încercat găsirea a diferite motive pentru care ecare silabă să
e contestată, dar această eroare bătătoare la ochi – singura – a fost ignorată.
Acest lucru nu este, desigur, întâmplător din moment ce se supune criteriului de a crește zestrea de minciuni utile oricând este nevoie.
Crimă fără premeditare
O altă acuzație a fost aceea că Mughniyeh „a pus la cale“ atacul asupra Ambasadei Israelului la Buenos Aires, din 17 martie 1992, care a ucis 29 de oameni, ca răspuns, după cum pretinde Financial Times, „la asasinarea de către israelieni a fostului lider Hezbol ah, Abbas-al-Musawi, într-un atac aerian asupra Libanului de Sud“.28 În privința asasinatului, nu există nici un dubiu. Israelul l-a revendicat cu mândrie. Lumea ar putea , însă, interesată
și de lucrurile nespuse din această poveste. Al-Musawi a fost ucis cu un elicopter furnizat de americani, mult mai la nord de zona ilegală „de securitate“ a Israelului, în Libanul de Sud. Mergea spre Sidon, venind dinspre satul Jibchit, unde ținuse un discurs la comemorarea unui alt imam ucis de israelieni. Atacul din elicopter i-a ucis, de asemenea, soția și copilul în vârstă de cinci ani. Israelul a folosit din nou elicoptere furnizate de americani pentru a ataca o mașină care transporta la un spi tal supraviețuitori ai primului atac.29
După uciderea acestei familii, „Hezbol ah a schimbat regulile jocului“, după cum a spus premierul Yitzhak Rabin în fața Knessetului, parlamentul israelian.30 Înainte de acest atac, nu fusese lansată nici o rachetă către Israel.
Până atunci, regulile fuseseră că Israelul putea lansa atacuri criminale oriunde în Liban după cum voia, iar Hezbol ahul putea răspunde doar în teritoriile libaneze ocupate de Israel.
După uciderea liderului său (și a familiei sale), Hezbol ahul a început să
răspundă țintind cu rachete nordul Israelului. Desigur, aceasta este o transgresiune inacceptabilă, astfel încât Rabin a răspuns printr-o invazie care a alungat 500 000 de oameni din casele lor și a ucis peste 100. Atacurile nemiloase ale Israelului s-au întins până în nordul Libanului.31
În sud, 80% din populația orașului Tyr a luat calea pribegiei, iar Nabatiye a rămas un „oraș-fantomă“.32 Satul Jibchit a fost distrus în proporție de 80%, conform unui purtător de cuvânt al armatei israeliene, care a explicat că
intenția fusese „de a distruge în întregime satul din pricina importanței lui pentru populația șiită din sudul Libanului“. Scopul principal a fost acela „de a-i șterge pe țărani de pe fața pământului și de a semăna distrugere în jurul lor“, după cum spunea un o țer de rang înalt al Comandamentului armatei israeliene de nord.33
Jibchit ar putut reprezenta o țintă privilegiată, întrucât era locul de origine al șeicului Abdul Karim Obeid, care fusese răpit și adus în Israel cu câțiva ani mai devreme. După cum a relatat jurnalistul britanic Robert Fisk, casa lui Obeid „a fost lovită direct de o rachetă“, „israelienii vizându-i în primul rând soția și copiii“. Cei care au scăpat s-au ascuns îngroziți, după
cum remarcă Mark Nicholson în Financial Times, „întrucât orice mișcare în interiorul sau în afara casei va atrage probabil atenția artileriștilor israelieni, care au tras în mod repetat și cu efecte devastatoare în orice au luat la țintă“.
Tiruri de artilerie loveau anumite sate chiar și cu un ritm de peste zece salve pe minut, în anumite momente.34
Toate aceste acțiuni au fost încuviințate ferm de președintele Bil Clinton, care a înțeles întru totul nevoia de „a-i învăța pe arăboi regulile jocului“. Iar Rabin a fost văzut încă o dată ca un erou și un om al păcii spre deosebire de bestiile cu două picioare, lăcustele și gândacii drogați care îi erau inamici.
Lumea ar putea considera că astfel de fapte sunt interesante atunci când judecă presupusa responsabilitate a lui Mughniyeh pentru actul terorist de la Buenos Aires din 1992.
Alte acuzații se referă la faptul că Mughniyeh a ajutat Hezbol ahul să se pregătească pentru invazia israeliană a Libanului din 2006, evident o intolerabilă „crimă teroristă“, conform standardelor „lumii“. Cei mai primitivi dintre apologeții crimelor israeliano-americane au explicat solemn că, în timp ce arabii ucid intenționat civili, SUA și Israelul, ind state democratice, nu intenționează să facă asta. Crimele lor sunt doar accidentale, deci nu la nivelul de depravare arătat de adversari. Aceasta a fost, de exemplu, poziția Înaltei Curți de Justiție din Israel când a dispus recent pedepsirea aspră a populației din Gaza prin tăierea electricității (deci, prin urmare, a accesului la apă curentă, la evacuarea gunoiului menajer și la alte asemenea utilități minime necesare unei vieți civilizate).35
Aceleași argumente sunt folosite și pentru unele dintre micile păcate ale Statelor Unite, cum a fost, de exemplu, atacul cu rachetă, în 1998, care a distrus fabrica de medicamente Al-Shifa din Sudan.36 Se pare că atacul a dus la moartea a zeci de mii de oameni, dar fără intenția de a-i ucide și, prin urmare, nu putem vorbi despre o crimă internațională.
Cu alte cuvinte, putem deosebi trei tipuri de crime: crime intenționate, ucideri accidentale și crime în care efectele erau prevăzute, deși neintenționate. De regulă, crimele americanilor cad în cea de-a treia categorie, iar, atunci când Israelul distruge sistemul de electricitate din Gaza sau împiedică oamenii să ajungă în Cisiordania, nu intenționează neapărat să-i ucidă pe cei care vor muri din pricina apei poluate sau în ambulanțele care nu pot ajunge la spitale. Iar atunci când Bil Clinton a ordonat bombardarea fabricii Al-Shifa era evident că aceasta va provoca o catastrofă
umanitară. Human Rights Watch l-a informat imediat cu privire la acest lucru, însă nici el, nici consilierii lui nu intenționau neapărat să ucidă
anumite persoane dintre cele care urmau să moară inevitabil în urma distrugerii unei fabrici de medicamente într-o țară africană săracă ce nu putea să le înlocuiască.
Mai degrabă, atât el cât și cei care i-au lăudat acțiunile priveau africanii ca pe niște furnici pe care le poți strivi atunci când mergi pe stradă. Suntem conștienți că se va întâmpla aceasta (dacă ne deranjăm să ne gândim, bineînțeles), dar nu se poate spune că am intenționat să-i ucidem, pentru că
nici măcar nu sunt demni de o astfel de considerație. Nici nu mai trebuie să
spunem că atacuri similare ale arăboilor în teritorii locuite de ințe umane sunt privite complet diferit.
Dacă, pentru un moment, facem un efort și privim din perspectiva lumii, ne putem întreba cine sunt criminalii care „au vrut să distrugă lumea“.
CAPITOLUL 3
Rapoartele despre torturi și amnezia istorică
Rapoartele despre torturi, care au fost publicate de Casa Albă în 2008–2009, au provocat șoc, indignare și surpriză. Șocul și indignarea sunt ușor de înțeles – în special mărturiile din raportul prezentat în Comisia pentru serviciile armate din Senat, cu privire la disperarea lui Dick Cheney și Donald Rumsfeld de a găsi legături între al-Qaeda și Irak, legături care au fost apoi folosite pentru a justi ca invazia. Fost psihiatru militar, maiorul Charles Burney a mărturisit că „în majoritatea timpului, ne-am concentrat pe descoperirea unor legături între al-Qaeda și Irak. Pe măsură ce creștea frustrarea că nu se descoperea o astfel de legătură…, cu atât creștea presiunea asupra noastră de a folosi metode care să producă rezultate cât mai rapid“; adică, tortura. McClatchy a spus, de asemenea, că un fost o țer de informații familiarizat cu chestiunea interogatoriilor a adăugat că „admi -
