milioane, iar acest spațiu cuprindea mai multe civilizații. Nu au apărut atunci reacții, deși, patru luni mai târziu, editorul a publicat o erată și a precizat că este posibil ca în America de Nord să existat un număr de aproape 18 milioane de locuitori – au rămas însă nemenționate alte zeci de milioane care locuiau în spațiul dintre „junglele tropicale și nordul înghețat“.
Toate acestea erau bine cunoscute cu decenii în urmă – inclusiv existența civilizațiilor avansate și a crimelor care aveau să vină –, dar se pare că nu au fost su cient de importante pentru a menționate într-o frază măcar. Un an mai târziu, importantul istoric Mark Mazower a pomenit „răul tratament aplicat de americani nativilor“, fără să mai facă vreun alt comentariu.32 Am accepta termenul de „rău tratament“ pentru crimele pe care le fac inamicii noștri?
Semni cația zilei de 11 septembrie
Dacă responsabilitatea intelectualilor se referă la responsabilitatea morală în calitate de ințe umane decente a ate în poziția de a-și folosi privilegiile și statutul pentru a promova cauzele libertății, justiției, compasiunii și păcii –
și să vorbească nu doar despre crimele inamicilor noștri, ci inclusiv despre acelea în care suntem implicați noi și pe care le-am putea rări sau elimina dacă am alege asta –, cum ar trebui să ne gândim la ce s-a întâmplat pe 11
septembrie?
Ideea că evenimentele din 11 septembrie au schimbat lumea este împărtășită pe scară largă și este de înțeles că se întâmplă așa. Evenimentele din acea zi au avut, cu siguranță, consecințe majore, pe plan intern și internațional. Una dintre urmări a fost aceea că președintele Bush a reînviat războiul lui Reagan împotriva terorismului – primul „dispăruse“ efectiv, ca să preiau formularea ucigașilor și torționarilor noștri latino-americani favoriți, cel mai probabil pentru că rezultatele lui nu se potriveau foarte bine cu imaginea pe care ne-o făcuserăm despre noi înșine. O altă consecință a fost invadarea Irakului și a Afghanistanului și, mai recent, și a altor țări din regiune, precum și amenințarea repetată cu un atac în Iran („posibilitățile rămân deschise“, pentru a folosi fraza standard). Costurile au fost enorme în
toate privințele. Aceasta ne face să ne punem o întrebare, care s-a mai pus: a existat oare vreo alternativă?
Numeroși analiști au observat deja că bin Laden înregistrase succese marcante în războiul său împotriva Statelor Unite. „El susținuse adeseori că
singura cale de a-i ține pe satrapii americani departe de lumea musulmană
era aceea de a implica America într-un număr de războaie mici, dar scumpe, care să-i falimenteze, în cele din urmă“, scrie jurnalistul Eric Margolis.
„Statele Unite, sub conducerea lui George W. Bush și apoi a lui Obama a intrat direct în capcana lui bin Laden… Um area grotescă a cheltuielilor militare și dependența de datorii… poate reprezenta moștenirea fatală a omului care a crezut că poate învinge Statele Unite.“33 Un raport al Proiectului despre costurile războiului, al Institutului Watson pentru Afaceri Publice și Internaționale de la Universitatea Brown, estimează că factura nală a fost în tre 3,2 și 4 trilioane de dolari.34 O realizare impresionantă
pentru bin Laden.
A fost imediat evident că Washing tonul va cădea în capcana lui bin Laden.
Michel Scheuer, principalul analist al CIA, care a fost responsabil cu urmărirea lui bin Laden între 1996 și 1999, scria: „Bin Laden a fost foarte exact în a spune Americii motivele pentru care a declanșat război cu ea“.
„Liderul al-Qaeda“, spune Scheuer, a intenționat „să modi ce drastic politica SUA și a statelor occidentale cu privire la lumea islamică.“
Și, după cum explică Scheuer, bin Laden a reușit în cea mai mare parte.
„Politicile și acțiunile în forță ale SUA duc la radicalizarea completă a lumii islamice, ceva ce Osama a încercat, uneori cu un succes substanțial, dar incomplet, încă de la începutul anilor 1990. Prin urmare, tind să cred că
Statele Unite rămân astfel singurul aliat indispensabil al lui Osama bin Laden.“35 Se poate susține că a rămas astfel și după moartea lui.
Există motive serioase pentru a crede că mișcarea jihadistă putea destrămată și eliminată după atacul din 11 septembrie, care a fost aspru criticat în interiorul mișcării. Mai mult, această „crimă împotriva umanității“, după cum a fost numită, pe bună dreptate, ar putut și tratată
așa și s-ar declanșat o operațiune internațională de prindere a suspecților probabili. Acest lucru a fost propus clar imediat după atac, dar nici un lider
de la Washing ton nici măcar nu a luat în considerare această posibilitate. Se pare că nu a fost acordată nici o atenție propunerii talibanilor – cât de serioasă nu putem ști – de a-l preda pe liderul al-Qaeda pentru un proces.
La acel moment, am citat expresia lui Robert Fisk care spunea că atentatul de la 11 septembrie a fost realizat cu „o răutate și o cruzime neobișnuite“ și am considerat-o ca ind o descriere corectă. Crimele ar putut chiar și mai teribile. Imaginează-ți că zborul 93, care a fost prăbușit de călători curajoși în Pennsylvania, ar lovit Casa Albă și l-ar ucis pe președinte. Să
ne imaginăm că autorii crimelor ar impus o dictatură militară care ar ucis și torturat mii de oameni. Să ne imaginăm că nou-instituita dictatură ar reușit, cu ajutorul criminalilor, să construiască un centru internațional al terorismului și, ca o cireașă pe tort, ar adus o echipă de economiști, numiți
„băieții din Kandahar“, care ar târât țara într-una dintre cele mai rele depresiuni economice din istorie. Toate acestea ar fost, desigur, mult mai rele decât 11 septembrie.
Cu toții ar trebui să știm că tot acest scenariu nu reprezintă un experiment gândit. Lucrurile acestea s-au întâmplat. Mă refer, desigur, la ceea ce, în America Latină, este cunoscut sub numele de „primul 11 septembrie“: data de 11 septembrie 1973, când Statele Unite au reușit alungarea regimului democratic al lui Salvador Al ende din Chile, prin intermediul loviturii militare care l-a pus în fruntea statului pe generalul Augusto Pinochet.
Dictatorul a angajat atunci un grup de economiști, numiți Chicago Boys –
economiști care studiaseră la Universitatea din Chicago –, pentru a reconstrui economic statul. Ia acum în considerare devastarea economică, tortura, rănirile și înmulțește numărul celor uciși cu 25 pentru a obține echivalentul per capita și vei înțelege cam în ce măsură primul 11 septembrie a fost mai devastator.
Scopul acestei acțiuni, în cuvintele folosite de administrația Nixon, era acela de a descuraja „toți acei străini care vor să ne facă rău“, mai exact, să ne facă rău dispunând de resursele lor și adop tând politici proprii în afara limitelor agreate de Washing ton. Pe fundalul acestor declarații se a a concluzia Consiliului de Securitate al lui Nixon și anume că, dacă SUA nu vor prelua America Latină, „nu se vor putea aștepta să obțină o ordine
stabilă în alte părți ale lumii“. Credibilitatea Washing tonului va subminată, cum spunea Henry Kissinger.
Primul 11 septembrie, spre deosebire de al doilea, nu a schimbat lumea.
Nu a fost „nimic care să aibă consecințe importante“, după cum și-a asigurat Henry Kissinger șeful, câteva zile mai târziu. Și, dacă ar să ne luăm după
modul în care a fost prezentat evenimentul în istoria internațională, cu greu l-am putea contrazice, deși supraviețuitorii ar putea vedea lucrurile altfel.
Aceste evenimente fără consecințe importante nu s-au limitat la lovitura militară de stat care a distrus democrația în Chile și a declanșat oroarea care a urmat. Așa cum am mai spus, primul 11 septembrie a fost doar un act în drama care a început în 1962, când Kennedy a transformat rolul armatelor din țările latino-americane în cel de a asigura „securitatea internă“.
Vremurile îngrozitoare care au urmat sunt, de asemenea, lipsite de importanță, tiparul obișnuit când istoria este păzită de intelectuali responsabili.
Intelectualii și alegerile lor
Întorcându-ne la cele două categorii de intelectuali, pare să e o caracteristică istorică aproape universală că aceia care sunt conformiști, care ignoră sau raționalizează crimele regimurilor care-i adăpostesc, sunt cei mai onorați și mai privilegiați, în timp ce intelectualii orientați spre valori sunt pedepsiți într-un fel sau altul. Tiparul poate văzut în istorie din cele mai vechi timpuri. Cel care a fost acuzat de coruperea tineretului în Atena a fost cel care a băut cucuta, la fel cum dreyfusarzii au fost acuzați de faptul că, la rândul lor, „corup su ete și, la limită, societatea ca întreg“, în timp ce intelectualii orientați spre valori ai anilor 1960 au fost acuzați de
„îndoctrinarea tinerilor.“36 În scripturile evreiești există guri care, conform standardelor de azi, sunt intelectuali disidenți sau „profeți“, conform traducerii obișnuite. Adeseori i-au mâniat pe membrii clasei conducătoare cu analizele lor geopolitice, cu condamnarea crimelor celor puternici, cu strigătele lor pentru dreptate și cu grija lor pentru cei sărmani și suferinzi.
Regele Ahab, cel mai crud dintre tirani, l-a denunțat pe profetul Ilie ca pe unul care ura Israelul, primul dintre „evreii care se urau pe ei înșiși“, primul
„anti-american“, cum ar numit astăzi. Profeții au fost tratați cu asprime, spre deosebire de cei care lăudau conducătorii, care, mai târziu, aveau să e numiți „falși profeți“. Tiparul este de înțeles. Ar fost surprinzător să e altfel.
