scrie John Coatsworth, în lucrarea sa Cambridge History of e Cold War, din 1960 până la „căderea Uniunii Sovietice, în 1990, numărul prizonierilor politici, al victimelor torturii și al execuțiilor disidenților politici nonviolenți din America Latină a depășit cu mult numărul victimelor de același fel din Uniunea Sovietică și statele-satelit“. Printre cei executați au existat destui martiri religioși și au avut loc, de asemenea, masacre, de multe ori susținute sau inițiate de Washing ton.16
De ce se face atunci această distincție? S-ar putea argumenta că ceea ce s-a întâmplat în estul Europei contează mult mai mult pentru noi decât soarta sudului per ansamblu, care era în mâinile noastre. Ar interesant să auzim explicat acel argument, așa cum ar interesant să a ăm de ce ar trebui să
ignorăm principii morale elementare în cazurile de implicare a SUA în relațiile internaționale, printre ele ind și acela că ar trebui să ne concentrăm eforturile asupra situaților în care am putea face cel mai mult bine – de obicei, acolo unde împărtășim responsabilitatea pentru ceea ce se petrece.
Nu avem nici o problemă în a le cere dușmanilor noștri să urmeze astfel de principii.
Prea puțini dintre noi sunt preocupați, sau ar trebui să e, de ce spune Andrei Saharov sau Shirin Ebadi despre crimele americanilor sau ale israelienilor; îi admirăm pentru ceea ce au făcut în primul rând în propriile lor state, iar această concluzie este încă și mai puternică pentru cei care trăiesc în țări democratice și, prin urmare, dispun de posibilități mai mari de a acționa. Este un lucru semni cativ faptul că, în anumite cercuri, practica este efectiv opusă exigențelor valorilor morale elementare.
Războaiele purtate de americani în America Latină, între 1960 și 1990, dincolo de ororile pe care le-au provocat, au și o serioasă semni cație istorică. Dacă am lua în considerare doar un singur aspect important, ele nu au fost într-o mai mică măsură războaie împotriva Bisericii Catolice, menite să strivească o teribilă erezie adoptată la conciliul Vatican II, din 1962.
Atunci, Papa Ioan al XXIII-lea a „deschis o nouă epocă în istoria Bisericii Catolice“, cum s-a exprimat distinsul teolog Hans Küng, prin reînvierea învățămintelor evangheliei care fuseseră date la o parte în secolul al IV-lea, când împăratul Constantin făcuse din creștinism religia o cială a Imperiului
Roman, înfăptuind, astfel, o revoluție care transformase biserica
„persecutată“ în biserica „persecutoare“. Erezia Vatican II a fost preluată de episcopii din America Latină care au adoptat „opțiunea preferențială pentru sărmani“.17 Preoți, călugărițe și chiar mireni au dus mesajul radical paci st către cei săraci, ajutându-i să se organizeze și să-și îmbunătățească întru câtva soarta cea amară în teritoriile controlate de SUA.
În același an, 1962, președintele John F. Kennedy a luat câteva hotărâri critice. Una dintre ele a fost aceea de a schimba misiunea militarilor din America Latină de la „apărarea emisferică“ (un anacronism din al Doilea Război Mondial) la securitatea internă, adică, în principiu, război împotriva populației civile, dacă aceasta ar îndrăznit să ridice capul.18 Charles Maechling Jr., care a avut în grijă plani carea anti-insurgență și apărarea internă, între 1961 și 1966, a descris consecințele nesurprinzătoare ale deciziei din 1962 ca pe o trecere de la tolerarea „rapacității și violenței militarilor din America Latină“ la „complicitate directă“ la crimele lor, la susținerea „echipelor morții, asemănătoare cu plutoanele de exterminare ale lui Heinrich Himmler“.19 O inițiativă majoră a fost o tentativă de lovitură de stat în Brazilia, sprijinită de Washing ton la puțin timp după asasinarea lui Kennedy, care a dus la instituirea unui stat național criminal și brutal în respectivul stat sud-american. Plaga represiunii s-a răspândit rapid în întreaga emisferă, incluzând lovitura de stat care avea să instaureze în 1973
regimul Pinochet în Chile, devenit mai târziu cel mai rău dintre toate, precum și dictatu ra argentiniană – regimul latino-american favorit al lui Ronald Reagan. Transformarea Americii Centrale a venit – nu pentru prima dată – în jurul anilor 1980, sub comanda „fantomei calde și prietenoase“ a specialiștilor de la Hoover Institution, atât de respectat astăzi pentru realizările sale.
Uciderea intelectualilor iezuiți în timp ce cădea Zidul Berli nului a reprezentat o ultimă lovitură aplicată ereziei teologiei eliberării, apogeul unui deceniu de teroare în El Salvador care a început cu asasinarea, pusă la cale de aceeași minte, arhiepiscopul Óscar Romero, „vocea celor lipsiți de voce“. Învingătorii în bătălia cu Biserica și-au revendicat victoria cu mândrie. Școala Americilor (așa cum a fost redenumită începând cu acel
moment), faimoasă pentru antrenarea ucigașilor latino-americani, a anunțat că una dintre „temele sale principale de dezbatere“ este înfrângerea „cu ajutorul armatei americane“20 a teologiei eliberării propovăduite de Vatican II.
De fapt, asasinatele din noiembrie 1989 au fost aproape o lovitură nală, era nevoie doar de puțin efort. Un an mai târziu aveau să aibă loc în Haiti primele alegeri libere și, spre surprinderea și șocul Washing tonului – care prevăzuse o victorie facilă pentru candidatul său, ales din rândurile elitei privilegiate –, electoratul, provenind în mare parte din cartierele mărginașe, l-a ales pe Jean-Bertrand Aristide, un preot iubit de popor și dedicat teologiei eliberării. Statele Unite au început imediat manevre pentru a submina guvernul ales și, după lovitura militară care a avut loc un an mai târziu, a acordat ajutor substanțial juntei militare și susținătorilor săi din rândurile elitelor, care preluaseră puterea. A fost crescut volumul comercial cu Haiti, violându-se interdicțiile internaționale, cel mai mult sub mandatul președintelui Clinton care a autorizat, de asemenea, compania Texaco să
furnizeze combustibil elitelor criminale, încălcând chiar propriile directive.21
Voi trece peste scandalul rușinos ce a urmat, pe care l-am detaliat amplu în altă parte, dar voi sublinia momentul din 2004, când cei doi călăi tradiționali ai statului Haiti, Franța și SUA, secondate de Canada, au intervenit cu forța încă o dată, răpindu-l pe președintele Aristide (care fusese ales din nou) și trimițându-l în Africa Centrală. Lui Aristide și partidului lui li s-a interzis, efectiv, să participe la alegerile trucate din 2010–2011, cel mai recent episod al unei istorii oribile care se întinde pe mai multe sute de ani și care le este aproape necunoscută celor responsabili pentru crime și care preferă să se amăgească cu povești despre eforturi susținute menite să elibereze localnicii de soarta lor cea grea.
O altă decizie importantă luată de Kennedy, în 1962, a fost aceea de a trimite în Columbia forțe speciale, conduse de generalul Wil iam Yarborough. Acesta a sfătuit forțele de securitate columbiene să întreprindă
„acțiuni paramilitare, de sabotaj sau de terorism, împotriva oricăror simpatizanți comuniști cunoscuți“, acțiuni care „vor susținute de Statele Unite“.22 Sensul remarcii „simpatizant comunist“ a fost clari cat de
respectatul președinte al Comitetului Permanent Columbian al Drepturilor Omului, fostul ministru al afacerilor externe, Alfredo Vázquez Carrizosa, care a scris că administrația Kennedy „a depus eforturi serioase pentru a transforma ar mata noastră obișnuită în brigăzi contra-insurgente care să
accepte noua loso e a batalioanelor morții“, care a devenit ceea ce este cunoscut în America Latină sub numele de Doctrina Securității Naționale…, care nu presupune apărarea împotriva unui inamic extern, ci o cale prin care comandanții militari să
stăpânească jocul… [cu] dreptul de a se lupta cu un inamic intern, așa cum s-a întâmplat în doctrina braziliană, cea argentiniană, cea uruguayană și cea columbiană; este dreptul de a lupta cu și de a-i extermina pe lucrătorii sociali, pe sindicaliști, pe bărbații și pe femeile care nu susțin guvernul și despre care se presupune că sunt extremiști comuniști. Iar aceasta putea însemna efectiv oricine, inclusiv activiști pentru drepturile omu lui cum sunt eu.23
Vázquez Carrizosa locuia sub pază la Bogotá când l-am vizitat în 2002, ca parte a unei misiuni Amnesty International, care desfășura o campanie întinsă pe un an prin care se urmărea protejarea unor susținători ai drepturilor omului din Columbia, campanie concepută ca răspuns la atacurile furibunde asupra drepturilor omului, asupra activiștilor sindicali și a victimelor obișnuite ale terorii de stat: cei săraci și lipsiți de apărare.24
Teroarea și tortura din Columbia au fost însoțite de atacuri chimice („fumigații“) în zonele rurale, sub pretextul războiului împotriva drogurilor, ducând la sărăcie și la o migrație masivă către orașe. Procurorul general al Columbiei estimează, în acest moment, că mai mult de 140 000 de oameni au fost uciși de paramilitari, uneori în colaborare cu armata nanțată de gu -
ver nul SUA.25
Semne ale masacrului sunt peste tot. În 2010, la marginea unui drum aproape imposibil, care trece printr-un sat izolat din sudul Columbiei, am dat de un loc cu mai multe cruci simple ale victimelor unui atac paramilitar asupra unui autobuz local. Relatările cu privire la omoruri sunt cât se poate de sugestive; după ce am petrecut ceva timp cu localnicii care mi s-au părut printre cei mai buni și mai plini de compasiune oameni pe care am avut privilegiul să-i cunosc, imaginea a devenit și mai vie și mai dureroasă.
Aceasta este o descriere cât se poate de succintă a crimelor teribile pentru care americanii poartă o vină substanțială și pe care le-am putut evita cu ușurință. Dar este, desigur, mult mai avantajos să-i lăudăm pe cei care protestează împotriva inamicilor o ciali; un lucru bun de altminteri, dar care n-ar trebui să e o prioritate pentru un intelectual orientat spre valori, care ia această responsabilitate în serios.
Spre deosebire de cele din statele inamice, victimele care se a ă în sfera noastră de putere nu sunt doar ignorate și uitate cu ușurința, dar, de multe ori, sunt insultate cu cinism. O ilustrare șocantă a acestei realități a venit la câteva săptămâni după uciderea intelectualilor din El Salvador, când Vaclav Havel a vizitat Washing tonul și s-a adresat Congresului într-o ședință
comună. Înaintea audienței fermecate, Havel i-a lăudat pe „apărătorii libertății“ din Washing ton, care „au înțeles responsabilitatea“ care decurgea din faptul că „erau membri ai celei mai puternice națiuni de pe Pământ“ – în esență, responsabilitatea pentru uciderea cu cruzime a omologilor lor salvadorieni cu puțin timp înainte. Liberalii au fost încântați de prezentare.
Havel ne-a reamintit că „trăim într-o epocă romantică“, după cum scria Anthony Lewis în New York Times.26 Alți comentatori liberali importanți au subliniat „idealismul, ironia și umanitatea“ lui Havel pentru că
„propovăduia o doctrină di cilă a responsabilității individuale“, în timp ce Congresul „a manifestat, evident, un profund respect“ pentru geniul și integritatea lui, întrebându-se de ce Americii îi lipsesc oamenii care „să
înalțe în acest fel moralitatea deasupra interesului personal“.27 Nu ne întrebăm dacă părintele Ignacio El acuría, cel mai proeminent dintre iezuiții uciși, ar rostit astfel de vorbe în fața Dumei, după ce forțele antrenate și înarmate de Uniunea Sovietică l-ar ucis pe Havel și o jumătate de duzină
dintre colaboratorii săi – un scenariu care, evident, ar fost imposibil.
Din moment ce vedem cu greu chiar și ceea ce se petrece sub ochii noștri, nu este de mirare că evenimentele care se petrec la o oarecare distanță sunt efectiv invizibile. Iată un exemplu elocvent: dislocarea de către președintele Obama a 79 de comandouri, în mai 2011, în ceea ce era, în mod evident, o operațiune plani cată de asasinare a principalului suspect al atrocităților teroriste din 11 septembrie, Osama bin Laden.28 Deși ținta acestei
operațiuni, neînarmată și lipsită de protecție, putea cu ușurință prinsă, bin Laden a fost, pur și simplu, ucis, cadavrul i-a fost aruncat în mare fără să i se facă vreo autopsie, o acțiune care a fost „justă și necesară“, după cum citim în presa liberală.29 Nu va avea loc nici un proces, așa cum a avut loc în cazul criminalilor naziști – un fapt care n-a fost trecut cu vederea de autoritățile din alte state, care au aprobat acțiunea în sine, dar nu și felul în care ea s-a desfășurat. După cum ne amintește Elaine Scarry, profesoară la Harvard, interzicerea asasinatului în legislația internațională își are originile într-o denunțare puternică a acestei practici de către Abraham Lincoln, care a numit, în 1863, asasinatul „o fărădelege internațională“, un „dezastru“ pe care „națiunile civilizate“ îl privesc „cu oroare“ și care merită „cea mai fermă
respingere“.30 Am parcurs un drum lung de atunci.
Se pot spune multe despre operațiunea bin Laden, inclusiv faptul că
Washing tonul a fost dispus să riște izbucnirea unui război de proporții și chiar ca arme nucleare să ajungă în mâinile jihadiștilor, așa cum am explicat în altă parte. Dar să păstrăm numele care a fost hotărât o cial: operațiunea Geronimo. Numele a stârnit proteste în Mexic și în cadrul grupurilor indigene din SUA, dar, în afară de aceasta, nu au existat alte semne că
administrația Obama ar asociat numele cu căpetenia indienilor apași care și-a condus atât de curajos luptătorii împotriva invadatorilor străini.
Alegerea acestui nume nu a fost altceva decât încă una dintre acele situații în care ne numim cu ușurință armele după victimele noastre: Apache, Blackhawk, Cheyenne. Cum am reacționat dacă Lu wa e și-ar numit avioanele „Evreul“ sau „Țiganul“?
Negarea acestor „păcate hidoase“ este uneori explicită. Pentru a numi doar câteva cazuri recente, acum doi ani, Russel Baker ne spunea, într-unul dintre principalele publicații ale stângii intelectuale liberale, New York Review of Books, ce anume a învățat de la „eroicul istoric“ Edmund Morgan și anume că, atunci când Columb și primii săi exploratori au ajuns pe țărmul american „au descoperit un spațiu continental vast, cu o populație dispersată, care se ocupa cu agricultura și vânătoarea… În spațiul enorm dintre junglele tropicale și nordul înghețat, probabil că nu existau mai mult de un milion de locuitori.“31 Aceste calcule greșesc cu câteva zeci de
