trădare a o țerului francez de artilerie Alfred Dreyfus, cât și acoperirea militară care a urmat. Atitudinea dreyfusarzilor a transmis o imagine a intelectualului ca luptător pentru justiție, înfruntând puterea cu integritate și curaj. Dar, la acel moment, ei n-au fost văzuți nici pe departe așa.
Reprezentând doar o minoritate a claselor educate, dreyfusarzii au fost condamnați mai ales de „nemuritorii puternic anti-dreyfusarzi ai Academiei Franceze“, după cum s-a exprimat sociologul Steven Lukes. De exemplu, pentru romancierul, politicianul și conducătorul anti-dreyfusard Maurice Barrès, dreyfusarzii nu erau altceva decât „anarhiști de la catedră“.Pentru un alt nemuritor, Ferdinand Brunetière, chiar termenul „intelectual“ semni ca
„una dintre cele mai ridicole excentricități ale vremurilor – adică pretenția de a ridica scriitori, oameni de știință, profesori și psihologi la rangul unor supra-oameni“ care îndrăznesc să considere că generalii noștri sunt idioți, instituțiile noastre sunt absurde și tradițiile noastre sunt nesănătoase“.1
Cine erau atunci intelectualii? Minoritatea inspirată de Zola (formată din oameni care au fost condamnați la închisoare pentru calomnie și au părăsit țara) sau nemuritorii Academiei? Întrebarea a continuat să răsune de-a lungul secolelor într-o formă sau alta.
Intelectualii: două categorii
Un răspuns la întrebare a venit în timpul Primului Război Mondial, când intelectualii s-au poziționat ferm de partea statelor lor. Într-un act numit
„Manifestul celor 93“, guri de mare importanță dintr-unul dintre cele mai iluminate state ale lumii au cerut Occidentului: „Aveți încredere în noi!
Credeți-ne că vom duce acest război până la capăt ca o națiune civilizată, pentru care moștenirea lui Goethe, Beethoven și Kant este la fel de sfântă
cum ne sunt propriile su ete și cămine!“2 Intelectualii de cealaltă parte au arătat la fel de mult entuziasm, dar au mers chiar și mai departe cu autoadularea. În Noua Republică, ei declarau că „munca efectivă și decisivă
în numele războiului a fost îndeplinită de către o… clasă care poate desemnată într-o manieră comprehensivă și cuprinzătoare ca
«intelectuali»“… Acești progresiști susțineau ideea că Statele Unite intraseră
în război „sub in uența ajungerii la un verdict moral, după o deliberare serioasă a celor mai gânditori membri ai comunității“. Erau mai degrabă
victimele mașinațiunilor ministrului britanic al informației, care căutase în secret să in uențeze „gândirea celei mai mari părți a lumii“, dar mai ales a intelectualilor progresiști americani, care puteau ajuta la atragerea unei țări pașnice în febra războiului.3
John Dewey a fost impresionat de „marea lecție psihologică și educativă a războiului“ care a arătat că ințele umane – mai exact, „cei mai inteligenți membri ai comunității“ – se pot ocupa de „probleme umane pe care le pot rezolva… într-un mod inteligent și deliberat“ pentru a-și atinge scopurile propuse.4 (I-a luat lui Dewey doar câțiva ani pentru a se transforma dintr-un intelectual responsabil al Primului Război Mondial într-un „anarhist de catedră“ care denunța „lipsa de libertate a presei“ și se întreba „până în ce punct putem dispune de libertate intelectuală autentică și responsabilitate socială pe scară largă, sub prezentul regim economic“.5) Nu toată lumea s-a purtat atât de obedient, rește. Figuri notabile, precum Bertrand Russel , Eugene Debs, Rosa Luxemburg sau Karl Liebknecht, au fost, ca și Zola, condamnate la închisoare. Debs a fost pedepsit cu o severitate ieșită din comun: zece ani de închisoare pentru că exprimase dubii cu privire la „războiul pentru democrație și drepturile omului“ dus de președintele Wilson. Wilson i-a refuzat amnistierea după terminarea războiului, deși aceasta avea să e făcută de președintele Harding. Unii disidenți, ca orstein Veblen, au fost luați în vizor, dar tratați mai puțin
aspru. Veblen a fost concediat din postul pe care-l ocupa în administrația alimentară după ce pregătise un raport care arăta că neajunsurile muncii la ferme puteau depășite dacă ar încetat persecuția brutală instituită de Wilson asupra sindicatelor, în special cea asupra Lucrătorilor Industriali din Lume. Randolph Bourne a fost abandonat de presa progresistă după ce a criticat „liga națiunilor benevol imperialiste“ și eforturile lor ieșite din comun.6
Acest tipar al laudei și al persecuției este unul comun pe tot parcursul istoriei: cei care se pun la dispoziția statului sunt, de obicei, lăudați de comunitatea intelectualilor, iar cei care refuză sunt pedepsiți.
În ultimii ani, savanți cunoscuți au diferențiat cu o mai mare claritate cele două categorii de intelectuali. Excentricii ridicoli sunt etichetați drept
„intelectuali orientați către valoare“, care „reprezintă o provocare la adresa statului democratic la fel de serioasă, cel puțin în principiu, ca aceea reprezentată de clanurile aristocrate, mișcările fasciste sau partidele comuniste“. Printre alte rele pe care le fac, aceste creaturi periculoase „se dedică deturnării conducerii, punerii în discuție a autorității“ și chiar atacării instituțiilor responsabile cu „îndoctrinarea celor tineri“. Unii merg până acolo încât să pună în discuție noblețea scopurilor războiului, ca Bourne. Această incriminare a răuvoitorilor care subminează autoritatea și ordinea prestabilită a fost făcută de către intelectualii Comisiei Trilaterale Internaționale Liberale – administrația Carter a fost, în mare parte, aleasă
din rândurile lor – în studiul lor din 1975, numit „Criza democrației“. Ca și intelectualii de la New Republic, în timpul Primului Război Mondial, aceștia au extins conceptul de „intelectual“ din colo de Brunetière, pentru a include
„tehnocrații și intelectualii orientați spre politici“, gânditori serioși și responsabili care se dedicau muncii constructive de realizare a politicilor în interiorul instituțiilor existente și care se asigurau că îndoctrinarea tinerilor își continuă cursul.7
Savanții comisiei trilaterale erau deosebit de îngrijorați mai ales de
„excesul de democrație“ în perioadele tulburi, în anii 1960, când părți în mod obișnuit pasive și apatice ale populației intrau în arena publică pentru a-și exprima îngrijorările: minorități, femei, tineri, bătrâni, muncitori…, cu
alte cuvinte, acea parte a populației despre care se spunea că are „interese speciale“. Ei trebuie deosebiți de cei pe care Adam Smith îi numește
„stăpânii omenirii“, care sunt „principalii arhitecți“ ai politicilor guvernamentale și care se conduc doar după „maxima odioasă“: „Totul pentru noi, nimic pentru ceilalți“.8 Rolul acestor stăpâni în arena politică nu este nici deplâns, nici discutat în volumul Trilateralei, probabil pentru că
aceștia reprezintă „interesul național“, ca și cei care s-au aplaudat pe ei înșiși pentru că au condus țara la război „după ce cea mai mare deliberare a celor mai responsabili membri ai comunității“ a ajuns la „verdictul său moral“.
Pentru a depăși povara excesivă impusă statului de aceste interese speciale, membrii Trilateralei au cerut mai multă „moderație în democrație“, o reîntoarcere la pasivitate a celor care meritau mai puțin, poate chiar o reîntoarcere la vremurile în care „Truman a putut conduce țara doar cu ajutorul unui număr relativ mic de avocați și de bancheri de pe Wal Street“
și în care demo crația în orise.
Membrii Trilateralei puteau, astfel, pretinde că apelau la spi ritul original al Constituției, care este „un document intrinsec aristocratic creat pentru a domoli spiritul democratic al acelei perioade“, delegând puterea unei mâini de oameni „de un soi mai bun“ și barându-le, în același timp, calea spre putere celor care nu erau bogați, născuți în familii bune sau extrem de importanți în exercitarea puterii politice“, ca să folosim termenii istoricului Gordon Wood.9 În apărarea lui Madison, să spunem, totuși, că mentalitatea lui era precapitalistă. Prin stabilirea faptului că puterea ar trebui să e „în mâinile bogaților națiunii“, „celor mai valoroși dintre oameni“, el se gândea la tipul „oamenilor de stat iluminați“ sau al „ loso lor binevoitori“ ai idealului roman. Aceștia urmau să e „puri și nobili“, „oameni inteligenți, patrioți, bogați și independenți“, „a căror înțelepciune va capabilă să
distingă adevăratele interese ale țării lor și ale căror patriotism și dragoste de dreptate vor face mai puțin probabilă sacri carea acestora de dragul unor considerații parțiale sau temporare“.
Având astfel de daruri, acești oameni vor „extinde și vor ra na“ opinia publică, apărând interesul public de „neajunsurile“ majorităților democratice.10 Într-o manieră similară, intelectualii progresiști adepți ai lui
Wilson ar putea găsi puțină alinare în descoperirea științelor comportamentale, așa cum au fost explicate în 1939 de teoreticianul educației Edward orndike:11
Este marele noroc al speței umane faptul că există o corelație substanțială între inteligență și moralitate, inclusiv bunele in tenții manifestate față de ceilalți… Astfel, cei care ne sunt superiori în abilități sunt în medie binefăcătorii noștri și uneori este preferabil să-i lăsăm pe ei să se ocupe de interesele noastre decât să ne ocupăm noi înșine…
O doctrină liniștitoare, deși unii ar putea simți că Adam Smith a înțeles lucrurile mai bine.
Răsturnarea valorilor
Distincția dintre cele două tipuri de intelectuali creează cadrul pentru a determina noțiunea de „responsabilitate a intelectualilor“. Fraza este ambiguă: oare se referă la responsabilitatea lor morală în calitate de ințe umane decente, a ate într-o poziție care să le permită să se folosească de privilegiul și de statutul lor pentru a promova cauza libertății, a dreptății, a compasiunii, a păcii și a altor chestiuni sentimentale? Sau se referă la rolul care se așteaptă să e jucat în calitate de „tehnocrați și intelectuali orientați către elaborarea de politici“, nu discreditând, ci slujind elita conducătoare și instituțiile bine stabilite? Pentru că puterea tinde să prevaleze, în cele din urmă, cei din prima categorie vor considerați „intelectualii responsabili“, în timp ce aceia din a doua categorie sunt, de regulă, respinși și denigrați – la ei acasă, vreau să spun.
În ceea ce-i privește pe inamici, distincția dintre cele două categorii se păstrează, numai că valorile sunt inversate. În vechea Uniune Sovietică, intelectualii orientați către valori erau percepuți și onorați de către americani drept disidenți onorabili, în timp ce-i disprețuiam pe comisari și pe membrii aparatului, intelectualii tehnocrați și orientați către realizarea politicii publice. De asemenea, în Iran, îi onorăm pe intelectualii orientați spre valori și îi condamnăm pe cei care servesc guvernul clerical. Și așa mai departe, în general.
Prin urmare, onorabilul termen „disident“ este utilizat selectiv. Și desigur nu se aplică, cu aceste conotații favorabile, intelectualilor de acasă orientați spre valori sau celor care combat tiraniile orchestrate de SUA în străinătate.
Hai să luăm drept exemplu doar cazul interesant al lui Nelson Mandela, care abia în 2008 a fost scos de pe lista o cială de teroriști a Departamentului de Stat, permițându-i-se să călătorească în Statele Unite fără autorizație specială. Cu 20 de ani mai devreme, el era, conform unui raport o cial al Pentagonului, liderul uneia dintre „cele mai cunoscute grupări teroriste ale lumii“.12 De aceea, președintele Reagan a fost nevoit să susțină regimul de Apartheid, sporind comerțul cu Africa de Sud prin violarea sancțiunilor votate de Congres și sprijinind Africa de Sud în prădarea țărilor vecine, ceea ce a dus, conform unui raport al ONU, la aproximativ 1,5 milioane de morți.13 Acesta este doar un episod din războiul împotriva terorismului, declarat de Reagan pentru a combate această „maladie a erei moderne“ sau, după cum s-a exprimat secretarul de stat George Schultz, „o întoarcere la barbarie în vremurile noastre“.14 La acestea putem adăuga sute de mii de cadavre în America Centrală și alte câteva zeci de mii în Orientul Mijlociu, printre alte realizări asemănătoare. Nu este de mirare că Marele Comunicator este astfel adulat de studenții de la Hoover Institution ca un colos „al cărui spirit pare să vegheze asupra țării noastre, urmărind-o ca o fantomă caldă și prietenoasă“.15
Cazul Americii Latine este revelator. Cei care au cerut libertate și justiție în America Latină nu sunt primiți în panteonul disidenților onorabili. De exemplu, la o săptămână după căderea Zidului Berlinului, șase intelectuali din America Latină, toți preoți iezuiți, au fost împușcați în cap la ordinul direct al comandantului armatei salvadoriene. Ucigașii aparțineau unui batalion de elită înarmat și antrenat de către Washing ton, care lăsase deja o dâră groaznică de sânge și de teroare în urma lui.
Cei șase preoți uciși nu sunt comemorați ca disidenți, așa cum nu sunt nici alții ca ei în lumea largă. Disidenți onorabili sunt numiți cei care au cerut libertate în teritoriile inamice din Europa de Est și Uniunea Sovietică – și acei gânditori au suferit, cu siguranță, dar nici pe departe ca omologii lor din America Latină. Nu este nimic controversat în această a rmație; după cum
