CHOMSKY, NOAM
Cine conduce lumea? / Noam Chomsky; trad. din lb. engleză: Doru Căstăian. – București: Litera, 2019
ISBN 978-606-33-4212-7
ISBN EPUB 978-606-33-5435-9
I. Căstăian, Doru (trad.)
821.111
INTRODUCERE
Problema ridicată de această carte nu poate primi un răspuns simplu și bine de nit. Lumea este prea complexă și prea variată pentru ca așa ceva să e posibil. Dar nu sunt greu de remarcat diferențele uriașe în ceea ce privește capacitatea de a modela relațiile internaționale pe care o au diferiții factori și de a identi ca cei mai importanți și mai in uenți actori.
În ceea ce privește statele, după cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au fost de departe primul dintre inegali și au rămas astfel. SUA stabilesc și azi termenii în care se discută la nivel global problemele, de la relația dintre Israel și Palestina, Iran, America Latină, războiul împotriva terorii, ordinea economică internațională, drepturi și justiție, și altele până la ultimele chestiuni ale supraviețuirii civilizației (războiul nuclear și distrugerea mediului). Cu toate acestea, puterea SUA s-a tot diminuat după ce a atins un maximum fără precedent în 1945. După acest declin inevitabil, puterea Washing tonului este, într-o oarecare măsură, exercitată în cadrul unei
„ordini mondiale de facto“ construită de „stăpânii universului“, pentru a folosi termenii utilizați de presa economică pentru a se referi la principalele puteri capitaliste (țările G7), împreună cu instituțiile nanciare pe care le controlează în „noua epocă a imperialismului“, precum Fondul Monetar Internațional și organizațiile mondiale ale comerțului.1
Acești „stăpâni ai universului“ sunt, desigur, departe de a reprezentativi pentru populația puterilor dominante. Chiar și în cele mai democratice state, populația are doar un impact redus asupra deciziilor politice. În Statele Unite, niște cercetători cunoscuți au ajuns la concluzia că „elitele economice și grupurile organizate care reprezintă interese de afaceri au un impact independent substanțial asupra politicii SUA, pe când cetățenii obișnuiți sau grupurile care le reprezintă interesele au o in uență independentă redusă
sau chiar inexistentă“. Rezultatul studiului lor, concluzionează autorii,
„furnizează dovezi substanțiale în favoarea teoriilor dominației economice a elitelor sau a pluralismului părtinitor, dar nu și pentru teoriile democrației majoritare electorale sau ale pluralismului majoritar“. Alte studii au arătat că
majoritatea populației, a ată la nivelul inferior al venitului și al bogăției, este efectiv exclusă din sistemul politic, este ignorată de reprezentanții ei formali, în timp ce un segment nesemni cativ de la vârf are o in uență
disproporționată; de asemenea, s-a arătat că, pe termen lung, nanțarea campaniilor este un bun indicator al alegerilor politice.2
O consecință este așa-numita apatie; oamenii nu se mai deranjează să
voteze. Există o importantă corelație de clasă. Motive asemănătoare au fost discutate cu trei decenii și jumătate în urmă de către unul dintre cei mai importanți specialiști în politici electorale: Walter Dean Burnham. El a legat absenteismul de o „particularitate comparativă esențială a sistemului politic american: absența totală a unui partid socialist sau al muncii, în calitate de competitor organizat pe piața electorală“ care, a argumentat el, este responsabilă pentru mare parte din absenteismul în masă „a anumitor clase sociale“, ca și pentru dispariția opțiunilor politice care ar putea susținute de populație, dar s-ar opune intereselor elitelor. Observațiile lui sunt valabile și astăzi. Într-o analiză a alegerilor din 2014, Burnham și omas Ferguson au arătat că ratele participării la vot „amintesc de primele zile ale secolului al XIX-lea“, când dreptul la vot era efectiv limitat la bărbații albi împroprietăriți. El concluzionează că „atât cifrele provenind din sondaje, cât și bunul-simț ne arată că un număr uriaș de americani sunt acum circumspecți cu ambele partide politice importante și tot mai nemulțumiți de perspectivele pe termen lung. Mulți sunt convinși că deciziile politice sunt controlate de cei puțini, dar cu interese economice majore. Oamenii au nevoie de acțiuni e ciente care să oprească declinul economic pe termen lung și să niveleze inegalitățile economice, dar nimic de genul ăsta nu va oferit la scara necesară de nici unul din cele două partide majore americane, ambele supuse intereselor nanciare. Aceasta probabil că va duce doar la o dezintegrare a sistemului electoral, vizibilă deja în alegerile pentru Congres din 2014.“3
În Europa, declinul democrației nu este cu nimic mai puțin izbitor, pe măsură ce luarea deciziilor cade tot mai mult în sarcina birocrației de la Bruxel es și a intereselor nanciare pe care aceasta le reprezintă. Lipsa ei de respect față de democrație s-a văzut foarte clar în iunie 2015, atunci când a
avut o reacție dezlănțuită doar la ideea că grecii ar putea avea vreun rol în determinarea propriului destin. Situația a fost înrăutățită de politicile brutale de austeritate ale troicii – Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional (în special, actorii politici ai Fondului și nu economiștii lui, care au criticat în general acțiunile politice distructive).
Aceste politici de austeritate au fost impuse cu scopul declarat de a reduce datoria Greciei. De fapt, datoria publică a crescut prin raportare la PIB, în timp ce structura socială a Greciei a fost făcută ferfeniță, iar exemplul țării a fost folosit ca o fumigenă pentru a transmite avertismente băncilor franceze și germane care acordaseră împrumuturi riscante.
Există câteva surprize aici. Războaiele de clasă, de regulă unidirecționale, au o istorie lungă și amară. În zorile epocii capitalismului de stat, Adam Smith i-a condamnat pe „stăpânii omenirii“ de atunci, „comercianții și meșteșugarii“ Angliei, care erau „de departe principalii arhitecți“ ai politicilor și care se asigurau că interesele lor erau „cel mai important scop de urmat“, oricât ar fost de „dureroase“ efectele „asupra altora“ (în special, victimele injustiției lor „sălbatice“ de peste mări, dar și o mare parte din populația Angliei). Epoca neoliberală a generațiilor trecute și-a adăugat amprenta ei personală asupra acestei imagini clasice, „stăpânii“ provenind acum din zonele exclusiviste ale economiilor de vârf tot mai monopolizate, din instituțiile
nanciare gargantuești și adeseori rapace, din
multinaționalele protejate de guverne sau din rândurilor oamenilor politici care reprezintă pe scară largă interesele acestora.
Pe de altă parte, abia mai trece câte o singură zi fără să apară rapoarte științi ce îngrijorătoare privind distrugerea mediului. Nu este foarte liniștitor să citești că „în zona latitudinilor medii ale emisferei nordice, temperaturile medii cresc într-un ritm care ar echivalent cu deplasarea spre sud cu câte 10 metri în ecare zi“, adică de „aproape o sută de ori mai repede decât rata schimbării climatice deductibilă din înregistrările geologice“, dar poate chiar și de o mie de ori mai mare, conform altor studii științi ce.4
Nu mai puțin iminentă pare astăzi amenințarea unui război nuclear. Bine informatul fost secretar de stat Wil iam Perry, fără doar și poate o voce
credibilă, consideră că „pericolul războiului nuclear este mai mare astăzi“
decât în timpul Războiului Rece, când evitarea unui dezastru inimaginabil a fost aproape miraculoasă. Între timp, marile puteri au continuat pe ascuns să-și dezvolte programele de „insecuritate națională“, după expresia fericită a analistului CIA Melvin Goodman. Perry este, de asemenea, unul dintre specialiștii care l-au sfătuit pe președintele Obama să „distrugă noua rachetă
de croazieră“, o armă nucleară cu bătaie mai lungă și rază de acțiune mai redusă, ce putea încuraja „războiul nuclear de mici proporții“ care, în mod evident, putea cu ușurință escalada într-un dezastru total. Mai rău decât atât, noua rachetă are atât versiuni nucleare, cât și non-nucleare, astfel încât „un inamic care este atacat poate presupune ce este mai rău și poate declanșa un atac nuclear“. Dar sunt puține speranțe ca aceste sfaturi să e ascultate din moment ce Pentagonul a alocat miliarde de dolari pe îmbunătățiri aduse armelor nucleare, în timp ce puterile mai mici fac propriii pași mărunți către Armagedon.5
Mi se pare că ideile de mai sus schițează o prezentare inițială
mulțumitoare a situației din acest moment. Următoarele capitole vor încerca să răspundă la întrebarea cine conduce lumea, cum procedează acești
„conducători“ și unde duce aceasta – și cum „populațiile care suportă“, ca să
împrumutăm utila expresie a lui
orstein Veblen, ar putea spera să
depășească puterea doctrinelor economice și naționaliste și să scape, cum spune el, „în viață și gata să trăiască“.
Nu mai este foarte mult timp.
CAPITOLUL 1
Responsabilitatea intelectualilor redux
Înainte să analizăm responsabilitatea intelectualilor, vom clari ca pe scurt la cine ne referim.
Conceptul de „intelectual“, în sensul modern, a căpătat sub stanță odată cu
„Manifestul intelectualilor“ din 1898, produs de dreyfusarzi care, inspirați de scrisoarea deschisă de protest trimisă de Émile Zola președintelui francez, au condamnat atât înscenarea care a dus la acuzarea de înaltă
