Cât despre responsabilitatea intelectualilor, mi se pare că nu sunt prea multe de spus, cu excepția câtorva adevăruri: intelectualii sunt, de regulă, privilegiați. Privilegiile atrag oportunități, iar oportunitățile atrag responsabilități. Individul are, atunci, mai multe alegeri.
CAPITOLUL 2
Teroriștii au vrut să distrugă lumea
Pe 13 februarie 2008, Imad Mughniyeh, unul dintre comandanții importanți ai Hezbol ah, a fost asasinat la Damasc. „Lumea e un loc mai bun fără acest criminal“, a spus purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Sean McCormack. „Cumva, l-am adus în fața justiției.“1 Directorul contrainformațiilor naționale, Mike McConnel , a adăugat că Mughniyeh era
„responsabil de moartea mai multor cetățeni americani și israelieni decât oricare alt terorist, cu excepția lui Osama bin Laden“.2
Bucuria a fost fără margini și în Israel, întrucât „unul dintre cei mai căutați criminali“ fusese adus în fața justiției, a titrat și Financial Times din Londra.3 Sub titlul „Un militant a vrut să distrugă lumea“, un editorial a pretins că Mughniyeh era „depășit ca importanță pe lista celor mai căutați oameni doar de Osama bin Laden“ după 11 septembrie, ind astfel al doilea,
„cel mai căutat din întreaga lume“.4
Această terminologie este destul de corectă dacă ne raportăm la regulile discursului anglo-american, care de nește „lumea“ ca reprezentând clasa politică de la Londra și Washing ton (și oricine se întâmplă să e de aceeași părere cu englezii și americanii asupra anumitor chestiuni particulare). Este ceva obișnuit, de exemplu, să citim că „lumea întreagă“ l-a susținut în totalitate pe George Bush atunci când a ordonat bombardarea Afghanistanului. Acest lucru poate adevărat cu privire la „lumea“, dar nu și cu privire la lume, după cum a arătat un sondaj Gal up imediat după atacuri.
Sprijinul internațional a fost foarte slab. În America Latină, care are o oarecare experiență cu intervențiile SUA, el a variat de la 2% în Mexic, la 16% în Panama, dar și acest sprijin a fost condiționat de prinderea suspecților (care nu fuseseră prinși opt luni mai târziu, conform declarațiilor FBI) și de evitarea țintelor civile (care au fost, însă, vizate de la bun început).5 În lume a existat o preferință copleșitoare pentru măsuri juridice și diplomatice, însă „lumea“ a respins această soluție.
Mergând pe urmele terorii
Dacă extindem „lumea“ la lume, s-ar putea să descoperim că există și alți candidați la titlul de cel mai căutat criminal. Este o ipo teză care merită
cercetată.
Financial Times a relatat că acuzațiile aduse lui Mughniyeh nu sunt fondate, dar „una dintre puținele care i se pot imputa este deturnarea unui avion TWA în 1985, în care a fost ucis un scafandru al marinei americane“.6
Acesta a fost unul dintre cele două atacuri teroriste care i-au făcut pe editori să selecteze Orientul Mijlociu drept subiectul cel mai de interes în acel an. Al doilea a fost deturnarea vasului de pasageri Achil e Lauro, în care un american evreu in rm, pe nume Leon Klingho er, a fost ucis în mod brutal.7 Aceasta evidențiază justiția „lumii“. S-ar putea ca lumea să vadă
lucrurile puțin altfel.
Deturnarea navei Achil e Lauro a fost un răspuns la bombardarea orașului Tunis, care fusese ordonată, cu o săptămână înainte, de premierul israelian, Shimon Peres. Printre alte atrocități, aviația sa a ucis 75 de tunisieni și palestinieni cu bombe inteligente care i-au pulverizat, pur și simplu, după
cum a relatat cu voioșie de la fața locului cunoscutul reporter israelian Amnon Kapeliouk.8 Statele Unite au cooperat prin faptul că au omis să-și anunțe aliații tunisieni că bombardierele erau pe drum, deși Flota a 6-a și serviciile de informații nu aveau cum să nu știe despre atac. Secretarul de stat George Schultz l-a informat pe ministrul de externe israelian Yitzhak Shamir că Washing tonul „privește cu simpatie acțiunile Israelului“, pe care le consideră „un răspuns legitim la atacurile teroriste“.9 Câteva zile mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU a caracterizat atacul drept „un act de agresiune înarmată“ (SUA s-au abținut).10 „Agresiunea armată“ este, desigur, o crimă mult mai gravă decât terorismul internațional; dar să le acordăm SUA și Israelului prezumția de nevinovăție și să ne limităm la cea mai ușoară
dintre acuzațiile care li s-au adus conducerilor celor două state.
Câteva zile mai târziu, Peres a mers la Washing ton pentru a se consulta cu principalul terorist al momentului, Ronald Reagan, care a denunțat încă o dată „răul terorismului“, aprobat ind, în mod evident, de toată „lumea“.11
„Atacurile teroriste“ pe care le-au folosit Schultz și Peres drept pretext pentru bombardarea Tunisului au avut drept rezultat uciderea a trei israelieni în Larnaca, Cipru. Ucigașii, după cum au fost de acord israelienii, nu aveau nimic de-a face cu Tunisul, deși este posibil să avut legături în Siria.12 Dar Tunisul a reprezentat o țintă mai convenabilă; spre deosebire de Damasc, era lipsit de apărare. Și a mai existat un bene ciu suplimentar: un număr de exilați palestinieni au putut uciși aici.
Pe de altă parte, asasinatele de la Larnaca au fost văzute de autorii lor drept repercusiuni. Acestea erau un răspuns la deturnările obișnuite făcute de Israel în apele internaționale, în care foarte mulți oameni erau uciși – și mulți alții răpiți, de obicei, pentru a ținuți pe perioade mari de timp în închisorile israeliene, fără să e efectiv acuzați de ceva. Cea mai cunoscută
dintre aceste închisori a fost închisoarea/centrul de tortură secretă Unitatea 1391. Se pot a a foarte multe despre ea din presa israeliană și străină.13
Aceste crime făcute regulat de israelieni sunt, în mod evident, cunoscute editorilor de presă din SUA, care le mai menționează câteodată.
Asasinarea lui Klingho er a fost pe bună dreptate privită cu oroare și este cunoscută de toți. A fost subiectul unei opere aclamate și al unui lm de televiziune, precum și al unor documentare care în erau sălbăticia palestinienilor, văzuți în diverse feluri, ca „niște bestii cu două capete“
(prim-ministrul Menachem Begin), „gândaci drogați care se foiesc într-un borcan“ (șeful forțelor de apărare israeliene, Raful Eitan), „ca niște greieri ale căror capete ar trebui strivite de borduri și de ziduri“ (prim-ministrul Yitzhak Shamir) sau, cel mai des, „arăboi“, adică echivalentul argotic al lui
„cioară“ sau „negrotei“.14
Astfel, după o campanie de teroare și de umilință extraordinar de violentă
în orașul Halhul, din Cisiordania, în decembrie 1982, care i-a dezgustat până
și pe șoimii israelieni, bine-cunoscutul analist politic și militar Yoram Peri a scris plin de indignare că „unul dintre scopurile armatelor este astăzi de a-i omorî pe nevinovați doar pentru că sunt niște arăboi care trăiesc în teritoriile pe care ni le-a promis Dumnezeu“, sarcină care a devenit mult mai urgentă și a început să e îndeplinită cu mult mai multă brutalitate când arăboii au început „să-și ridice capetele“, câțiva ani mai târziu.15
Putem evalua cu ușurință sinceritatea sentimentelor care au fost exprimate în legătură cu asasinarea lui Klingho er. Trebuie doar să analizăm reacția SUA la crime comparabile ale Israelului. Să ne referim, de exemplu, la uciderea în 2002 a doi palestinieni, Kemal Zughayer și Jamal Rashid, de către forțele israeliene care au trecut prin tabăra de refugiați de la Jenin, în Cisiordania. Trupul zdrobit al lui Zughayer și rămășițele scaunului lui cu rotile au fost găsite de reporterii britanici, laolaltă cu rămășițele unui steag alb pe care-l utura când fusese împușcat în încercarea de a opri tancurile israeliene care trecuseră apoi peste el, rupându-i fața în două și dezmembrându-l.16 Jamal Rashi a fost, de asemenea, ucis în scaunul lui cu rotile când două buldozere Caterpil ar, furnizate de SUA, i-au demolat casa din Jenin, în timp ce familia lui se a a înăuntru.17 Reacția discriminatorie sau, mai degrabă, non-reacția au devenit atât de obișnuite și atât de ușor de explicat, încât nu mai sunt necesare alte comentarii.
Mașinile-capcană și „țăranii teroriști“
Pe scurt, bombardarea din 1985 a orașului Tunis a fost un act de criminalitate teroristă mult mai grav decât deturnarea vasului Achil e Lauro sau decât crima pentru care „implicarea lui Mughniyeh poate dovedită cu su cientă claritate“, care au avut loc în același an.18 Dar, chiar și bombardarea Tunisului are con curență la titlul de cea mai mare atrocitate comisă în Orientul Mijlociu în anul de vârf 1985.
Unul dintre concurenți a fost o mașină-capcană programată să explodeze în Beirut chiar lângă o moschee, exact când credincioșii plecau de la rugăciunea de vineri. 80 de oameni au fost uciși și 256 au fost răniți.19
Majoritatea victimelor au fost fete și femei care părăseau moscheea, deși forța exploziei „a ars chiar și bebelușii în paturile lor“, „a ucis o mireasă
care-și cumpăra trusoul“ și „a spulberat trei copii care mergeau acasă de la moschee“. A fost, de asemenea, afectată grav strada principală a unei zone puternic populate din suburbiile Beirutului de Vest, scria Nora Boustany, trei ani mai târziu, în ziarul Washing ton Post.20
Ținta se dorise a clericul șiit Mohammad Hussein Fadlal ah, care însă a scăpat. Explozia a fost pusă la cale de CIA-ul lui Reagan și de aliații lui
saudiți, cu ajutorul Marii Britanii, și a fost autorizată de directorul agenției, Wil iam Casey, conform cărții Veil: e Secret Wars of the CIA, 1981–1987, scrisă de Bob Woodward, fost reporter la Washing ton Post. În afară de fapte, se cunosc puține despre acel atentat din pricina adeziunii riguroase la doctrina conform căreia nu ne investigăm propriile crime (doar în cazul în care nu devin prea evidente ca să poată acoperite, iar atunci ancheta se referă la incriminarea unor „mere stricate“ de nivel inferior care au scăpat, în mod natural, controlului).
Un al treilea competitor pentru titlul de cel mai atroce atac terorist al anului 1985 din Orientul Mijlociu îl constituie operați unile „Iron Fist“ ale prim-ministrului Shimon Peres în teritoriile Libanului de Sud, ocupate la acea dată samavolnic de către Israel, care violase direct rezoluțiile Consiliului de Securitate. Țintele au fost ceea ce forțele israeliene au numit
„țăranii teroriști“.21 În acest caz, atrocitatea crimelor lui Peres a atins noi niveluri de „brutalitate calculată și crimă arbitrară“, după cum s-a exprimat un diplomat străin familiarizat cu acea zonă, declarație amplu susținută de relatările de la fața locului.22 Cu toate acestea, aceste evenimente nu prezintă
prea mare interes pentru „lume“ și rămân, prin urmare, necercetate, în conformitate cu vechile convenții. Ne putem întreba în continuare dacă
