alte forțe clientelare cu consecințe care ar trebui să e cunoscute pe scară
largă.
Paradigma torturii
În ultimii 60 de ani, numeroase victime de pe tot globul au îndurat
„paradigma torturii“ impusă de CIA, dezvoltată cu un cost de aproximativ un miliard de dolari pe an, conform a rmațiilor făcute de istoricul Alfred McCoy în cartea sa, A Question of Torture. El arată că metodele de tortură
puse la punct de CIA în anii 1950 apar cu foarte puține schimbări în fotogra ile din închisoarea Abu Ghraib din Irak. Nu este deloc o hiperbolă
titlul folosit de Jennifer Harbury pentru studiul său: Adevăr, tortură și calea americană.14 Este extrem de înșelător, ca să nu spunem mai mult, când investigatorii abuzurilor găștii lui Bush coboară în această cloacă
generalizată și se lamentează că „în războiul împotriva terorismului, America și-a pierdut direcția“.15
Nu dorim să spunem că Bush/Cheney/Rumsfeld și alții nu au introdus, la rândul lor, inovații importante. În practica americană obișnuită, tortura a fost, de regulă, încredințată unor subsidiari și nu a fost îndeplinită direct de către guvernul american în propriile camere de tortură. Al an Nairn, care a făcut unele dintre cele mai îndrăznețe și mai revelatoare studii asupra torturii a spus: „Actul lui Obama (care interzice tortura) nu face decât să
anuleze minusculul procent din torturile care este realizat acum direct de americani păstrând majoritatea copleșitoare a sistemului de tortură, care este realizată de străini sub patronajul SUA. Obama ar putut înceta să sprijine forțele străine care aplică tortura, dar a ales să nu facă asta.“16
Obama n-a oprit practica torturii, arată Nairn, ci „doar a re po ziționat-o“, aducând-o din nou în standardul american, o ches tiune de indiferență față
de victime. De la Vietnam încoace „SUA s-au ocupat ca actele sale de tortură
să e îndeplinite de sub contractori – prin plătirea, înarmarea, antrenarea și îndrumarea unor străini care s-o facă și care să aibă grijă să le permită
americanilor să rămână mereu un pas în urmă“. Interdicția lui Obama „nu interzice nici măcar tortura realizată direct de americani în afara zonelor de con ict armat, unde se petrece, de fapt, cea mai mare parte din tortură,
având în vedere că multe regimuri opresive nu sunt în con ict armat… este o revenire la statutul anterior, la regimul de tortură de la Ford la Clinton care, an de an, a generat adesea mai multă agonie sprijinită de americani decât a fost produsă în anii lui Bush și Cheney“.17
Uneori, angajamentul american în realizarea torturii a fost indirect. Întrun studiu din 1980, specia listul în America Latină, Lars Schoultz, a observat că o cantitate neobișnuit de mare de aju toare „avea tendința de a curge spre guvernele din America Latină care-și torturau cetățenii…, către opresorii cei mai siniș tri ai drepturilor omului din întreaga emisferă“.18 Iar această
tendință includea ajutoare militare, independent de nevoile reale, și a durat pe toată perioada lui Carter. Studiile mai cuprinzătoare ale lui Edward Herman au descoperit aceeași corelație și au propus și o explicație. Deloc surprinzător, ajutorul oferit de SUA pare să se coreleze cu existența unui mediu favorabil pentru afaceri, îmbunătățit, de obicei, prin uciderea organizatorilor muncitorilor și țăranilor sau a activiștilor pentru drepturile omului, relevând o corelație secundară între ajutoare și îngrozitoare încălcări ale drepturilor omului.19
Aceste studii au fost realizate înainte de președinția lui Reagan, când interesul pentru ele a dispărut, întrucât corelațiile au devenit atât de clare.
Nu este de mirare că președintele Obama ne-a spus să privim înainte și nu înapoi – o doctrină convenabilă pentru cei care au deținut puterea. Cei care au suferit de pe urma acestei puteri tind să vadă lumea diferit, spre marea noastră iritare.
Adoptarea poziției lui Bush
Se poate formula un argument conform căruia implementarea „paradigmei terorii“ inițiată de CIA nu a încălcat niciodată convenția ONU din 1984
privind interzicerea torturii, cel puțin în felul în care a fost interpretată de Washing ton. McCoy a atras atenția că extrem de so sticata paradigmă a CIA, dezvoltată cu costuri uriașe între 1950 și 1960 și bazată pe „cele mai devastatoare tehnici de tortură ale KGB-ului“, se referea, în primul rând, la tortura mentală, nu la cea brută, zică, considerată în general mai puțin e cientă la transformarea oamenilor în niște legume maleabile.
McCoy scrie că administrația Reagan a reformulat cu grijă convenția cu
„patru rezerve diplomatice detaliate, concentrate pe un singur cuvânt care apare mereu în cele 26 de pagini ale convenției tipărite“, cuvântul „mental“.
Autorul continuă: „aceste rezervări diplomatice alambicate rede neau tortura, în interpretarea Statelor Unite, pentru a exclude senzația de privare și durerea autoindusă – adică exact tehnicile pe care CIA le-a ra nat cu costuri enorme“.
Când Clinton a trimis Congresului spre rati care, în 1994, convenția ONU, a inclus rede nirile lui Reagan. Prin urmare, președintele și Congresul au exclus nucleul paradigmei torturii CIA din inter pretarea dată
de America acestei convenții asupra torturii. McCoy observă că rede nirile au fost reproduse apoi ca atare „în legislația internă care era menită să dea forță legală convenției“.20 Aceasta este „bomba politică“ ce a explodat cu atâta forță în scandalul Abu Ghraib și în rușinoasa lege a angajamentului militar care a fost adoptată cu sprijin bipartit în 2006.
Bush a mers desigur mai departe decât predecesorii săi în a permite acte de violare la prima vedere a legislației internaționale, iar câteva dintre invențiile sale extremiste au fost anulate de instanțe. Obama, la fel ca Bush, în timp ce rea rmă angajamentul nestrămutat față de legislația internațională, pare să aibă intenția de a reinstaura măsurile extremiste ale lui Bush.
În importantul caz Boumediene versus Bush, din iunie 2008, Curtea Supremă a SUA a respins ca neconstituțională pretenția administrației Bush că prizonierii de la Guantánamo nu trebuie să aibă dreptul la habeas corpus.21 Glenn Greenwald a analizat consecințele acestui proces în revista Salon. Încercând să-și „conserve dreptul de a răpi oameni de oriunde din lume“ și de a-i arunca în închisoare fără a-i judeca, administrația Bush a decis să-i trimită către închisoarea americană de la Bagram din Afghanistan, folosindu-se de „sentința în cazul Boumediene, ancorată în cele mai profunde prevederi constituționale, ca și cum ar fost un soi de joc prostesc
– du prizonierii la Guantánamo și ei vor avea drepturi constituționale, du-i însă la Bagram și îi poți face să dispară fără să existe vreun proces judecătoresc“. Obama a adoptat părerea lui Bush în aceste chestiuni,
„completând un act la Curtea Federală, în două propoziții, în care declara că
va urma cele mai extreme soluții ale lui Bush în această chestiune“, susținând că toți prizonierii aduși la Bagram din alte zone ale lumii (în special, yemeniți și tunisieni prinși în ailanda sau în Emiratele Arabe Unite) „pot închiși pe termen nede nit fără nici un drept, atât timp cât sunt ținuți la Bagram și nu la Guantánamo“.22
La puțin timp după, unul dintre judecătorii federali numiți de Bush „a respins poziția Bush/Obama, arătând că ceea ce se hotărâse în cazul Boumediene se aplică la fel de mult prizonierilor de la Bagram ca și celor de la Guantánamo“. Administrația Obama a anunțat că va ataca decizia judecătorească, plasând astfel Departamentul de Justiție al lui Obama, după
cum spune Greenwald, „direct la dreapta unui judecător de 43 de ani, numit de Bush, extrem de conservator și pro-guvernamental în chestiuni legate de puterea executivă și de încarcerările fără proces“, violând astfel în mod radical promisiunile din campania prezidențială, ca și luările anterioare de poziție.23
Cazul Rasul versus Rumsfeld pare să urmeze o traiectorie similară. Cei care au depus plângerea au spus că Rumsfeld și alți o ciali de rang înalt erau responsabili pentru torturarea lor la Guantánamo, după ce fuseseră prinși și trimiși acolo de tiranul uzbec, Abdul Rashid Dostum. De asemenea, reclamanții au spus că merseseră în Afghanistan pentru a oferi ajutor umanitar. Dostum, un tâlhar notoriu era atunci lider al Alianței Nordului, facțiune afghană susținută de Rusia, Iran, India, Turcia, statele Asiei Centrale și Statele Unite, după atacarea Afghanistanului, în octombrie 2001.
Dostum a predat prizonierii în custodia americanilor, pentru presupuse afaceri cu bani falși. Administrația Bush a încercat să rezolve rapid cazul.
Departamentul de Justiție al lui Obama a menținut practic soluția lui Bush, arătând că o cialii guvernamentali nu ar trebui să e trași la răspundere pentru ceea ce se întâmplase în Guantánamo, pe motiv că nici o curte nu stabilise încă drepturile pe care le aveau prizonierii de acolo.24
S-a spus, de asemenea, că administrația Obama se gândea să reîn ințeze comisiile militare, una dintre cele mai severe violări ale principiului suveranității legii în anii administrației Bush. Există un motiv, potrivit lui
Wil iam Glaberson, de la New York Times: „O cialii care se ocupă cu afacerea Guantánamo au spus că avocații administrației au devenit tot mai preocupați de faptul că se vor lovi de numeroase obstacole dacă încearcă să
aducă suspecți de terorism în instanțele federale. Judecătorii ar putea face di cilă urmărirea în justiție a unor prizonieri care au fost supuși la tratamente brutale sau folosirea de către procurori a unor dovezi din auzite, colectate de agențiile guvernamentale.“25 Un minus serios în sistemul de justiție.
