Crearea de teroriști
S-a discutat foarte mult dacă tortura este un mijloc e cace de a extrage informații, presupunerea ind că, dacă se va dovedi e cientă, ar trebui să e permisă. Conform acestui argument, atunci când statul Nicaragua l-a capturat pe pilotul american Eugene Hasenfus, în 1986, după ce îi fusese doborât avionul care transporta provizii pentru forțele rebele susținute de americani, n-ar trebuit să-l captureze, să-l judece și să-l trimită înapoi, așa cum au făcut. Ar trebuit, mai degrabă, să urmeze procedura CIA pentru a încerca să extragă informații cu privire la alte atrocități teroriste care erau puse la cale la Washing ton – o chestiune importantă pentru o țară micuță
a ată sub amenințare teroristă.
Judecând după același standard, dacă nicaraguanii ar reușit să-l prindă
pe șeful operațiunilor teroriste, John Negroponte, pe atunci ambasadorul american în Honduras – numit mai târziu șef al serviciilor secrete, în esență
un țar al contraterorismului în fața căruia nimeni nu îndrăznea să ridice vocea) – ar trebuit să facă la fel. Cuba ar trebuit să facă același lucru, dacă regimul lui Castro ar reușit să pună mâna pe frații Kennedy. Nu cred că trebuie să mai spun ce anume ar trebuit să le facă victimele lor lui Henry Kissinger sau lui Ronald Reagan și altor lideri teroriști care depășiseră cu mult al-Qaeda și de la care s-ar putut scoate cu siguranță
destule informații care să prevină viitoare atacuri de tip „bombă cu ceas“.
Asemenea considerații nu apar niciodată în discuția publică. Știm, de aceea, cum să evaluăm pledoariile despre informații valabile.
Există, cu siguranță, un răspuns: terorismul nostru, pentru că despre terorism este vorba, este unul benign, care derivă direct din ideea cetății de pe colină. Probabil că cel mai convingă tor răspuns la această a rmație a fost dat de Michael Kinsley, editor la New Republic, o voce respectată „a stângii“.
Americas Watch (membră a Human Rights Watch) a adresat proteste Depar tamentului de Stat față de ordinele o ciale date forțelor teroriste ale Washing tonului de a ataca „țintele ușoare“ – civili neînarmați lipsiți de apărare – și să evite armata nicaraguană, pe care ar putut-o ataca cu ușurință, întrucât CIA controla spațiul aerian al acestei țări, iar forțelor rebele le fuseseră livrate echipamente so sticate de comunicare. În replică, Kinsley a explicat că atacurile teroriste ale americanilor sunt justi cate dacă
îndeplinesc câteva criterii pragmatice: „o politică înțeleaptă ar trebui să țină
cont de raportul cost–bene ciu“, „o analiză a cantității de sânge vărsat și suferință pe care le implică operațiunile și a probabilității ca, la sfârșit, să
apară o democrație“26 – democrație căreia America să-i determine forma.
Rândurile lui Kinsley nu au provocat nici un răspuns public; din câte am văzut, ele au fost considerate acceptabile. S-ar putea trage de aici concluzia că liderii americani și agenții lor nu pot trași la răspundere dacă desfășoară
astfel de politici înțelepte cu bună credință, chiar dacă s-ar putea înșela uneori în judecă țile lor.
După standardele de mai sus, poate că acțiunile admini stra ției Bush ar mai culpabile, dacă s-ar dovedi că ele au dus la pierderea de vieți americane.
De fapt, aceasta este concluzia la care a ajuns maiorul Matthew Alexander (un pseudonim), unul dintre principalii interogatori din Irak, care a obținut informații „care au dus, în cele din urmă, la localizarea lui Abu Musab al-Zarqawi, șeful al-Qaeda în Irak, după cum scrie corespondentul Patrick Cockburn.
Alexander are doar dispreț pentru metodele dure de interogare ale administrației Bush. „Utilizarea torturii de către SUA“, spune el, „nu numai că nu a furnizat foarte multe informații utile, dar s-a dovedit atât de contraproductivă, încât a dus probabil la moartea mai multor soldați americani decât totalul civililor uciși în atacul de la 11 septembrie.“ Din sutele de interogatorii la care a luat parte, Alexander a tras concluzia că
foarte mulți luptători străini veniseră în Irak ca reacție la excesele făcute la Guantánamo și Abu Ghraib și că ei și aliații lor s-au transformat în bombe vii și au comis și alte acte teroriste din aceleași motive.27
Există, de asemenea, dovezi covârșitoare că me todele de tortură puse la cale de Dick Cheney și de Donald Rumsfeld au încurajat crearea de teroriști.
Un caz studiat îndeaproape este cel al lui Abdal ah al-Ajmi, care a fost închis la Guantánamo pentru „că avusese două sau trei con icte cu Alianța Nordului“. A ajuns în Afghanistan după ce nu reușise să ajungă în Cecenia pentru a lupta împotriva rușilor. După patru ani de tratamente brutale în Guantánamo, s-a întors în Kuwait. A ajuns apoi în Irak, iar în martie 2008, a condus un camion-capcană într-o clădire a unei baze militare irakiene, murind și luând cu el și 13 soldați irakieni – „singurul act de violență
hidoasă comis de un fost deținut la Guantánamo“, după cum scria Washing -
ton Post, iar, după părerea avocatului său, un rezultat direct al felului îngrozitor în care fusese tratat în închisoare.28
Un lucru la care orice om rezonabil s-ar putut aștepta.
Americani neexcepționali
Un alt pretext standard pentru tortură este „războiul împotriva terorii“, pe care Bush l-a pornit după 11 septembrie. O crimă care avea să arate că
legislația internațională devenise „demodată“ și „depășită“, după cum avea să
considere Bush, sfătuit de consilierul său juridic, Alberto Gonzales, numit mai târziu procuror general. Doctrina a tot fost repetată într-o formă sau alta în diferitele comentarii sau analize.29
Atacul de la 11 septembrie a avut, cu siguranță, câteva elemente de originalitate. Unul se referă la direcția pe care o indicau armele: în mod obișnuit, ele sunt îndreptate în direcția opusă. De fapt, a fost primul atac cu consecințe asupra teritoriului național al Statelor Unite de când britanicii distruseseră Washing ton DC, în 1814.
Doctrina dominantă a țării noastre este ceea ce se numește, de obicei,
„excepționalism american“. Dar nu e nimic de felul ăsta: este mai degrabă
ceva tipic pentru toate marile puteri imperiale. Franța proclama „misiunea ei civilizatoare“ în colonii, în timp ce ministerul de război francez îndemna
la „exterminarea populației indigene“ din Algeria. Noblețea Marii Britanii „a fost o noutate pentru lume“, după cum spunea John Stuart Mil , în timp ce îndemna ca această putere angelică să termine procesul eliberării Indiei.
Clasicul eseu al lui Mil despre intervenția umanitară a fost scris la puțin timp după dezvăluirea publică a brutalității îngrozitoare cu care britanicii au înăbușit revolta indiană din 1857. Cucerirea restului Indiei a fost o încercare de a recâștiga monopolul în afacerile cu narcotice, de departe cele mai importante din lume și gândite inițial în așa fel încât să determine China să
accepte bunurile produse de britanici.30
De asemenea, nu există nici un motiv să ne îndoim de sinceritatea militarilor japonezi care credeau că au adus un „paradis pe pământ“ în China, în anii 1930, sub tutela blândă a Japoniei, în timp ce au continuat Masacrul de la Nanking și campania „ardeți tot, jefuiți tot, ucideți tot“
desfășurată în zona rurală din nordul Chinei. Istoria este plină de asemenea episoade.31
Atât timp cât astfel de teze de excepționalitate rămân ferm implantate în mințile oamenilor, dezvăluirile ocazionale ale „abu zurilor istoriei“ pot apărea, de regulă, doar pentru a ascunde crime și mai teribile. În Vietnamul de Sud, de pildă, masacrul lui My Lai a fost o simplă notă de subsol la atrocitățile comise în cadrul programelor de paci care de după Ofensiva Tet, puse la cale de Washing ton și care au fost ignorate, în timp ce indignarea generală s-a concentrat în majoritate asupra acestei unice crime.
Afacerea Watergate a fost, fără doar și poate, una criminală, dar agitația care s-a creat în jurul acesteia a făcut mai puțin vizibile crimele abominabile, comise acasă și în străinătate, cum ar asasinarea de către FBI a activistului de culoare Fred Hampton, ca parte a infamului program COINTELPRO sau bombardarea Cambodgiei, ca să dăm doar două exemple notorii. Tortura este su cient de hidoasă; invazia Irakului a fost o crimă mult mai evidentă.
Destul de frecvent, unele atrocități selective au această funcție.
