„Este o temă comună“ că Statele Unite, care doar „cu câțiva ani în urmă erau pe punctul de a cuceri întreaga lume precum un colos cu o putere de neegalat și o forță fără margini… sunt acum în declin, a ate în fața perspectivei decăderii sale nale.“1 Această frază, apărută în ediția de vară a anului 2011 a jurnalului Academiei de Științe Politice este și astăzi crezută
pe scară largă – cu un oarecare temei, deși necesită anumite clari cări.
Declinul a fost, de fapt, continuu de la punctul de apogeu la care ajunseseră
SUA, imediat după al Doilea Război Mondial, iar retorica remarcabilă a deceniului triumfalist de după căderea URSS s-a dovedit a mai degrabă
autoamăgire. Mai mult, corolarul bine-cunoscut – că puterea va aparține Chinei și Indiei – este îndoielnic. Sunt țări sărace, cu probleme interne severe. Lumea devine desigur mai diversă, însă, în ciuda declinului Americii, în viitorul previzibil nu va exista nici un competitor pentru acest hegemon global.
Pentru a ne aminti pe scurt câteva elemente istorice relevante, plani catorii americani și-au dat seama, încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, că SUA vor ieși din con ict în calitate de superputere.
Reiese foarte clar din izvoarele documentare „că președintele Roosevelt intenționa să consolideze poziția hegemonică a Americii în lumea postbelică“, pentru a cita notițele diplomatice ale istoricului Geo rey Warner, unul dintre principalii specialiști pe acest subiect.2 Au fost făcute planuri, în acord cu cele discutate mai sus, conform cărora SUA urmau să
controleze o Mare Arie pe suprafața globului. Aceste doctrine sunt încă
valabile, deși realizarea lor e tot mai improbabilă.
Planurile făcute în timpul războiului, care urmau să e implementate imediat după, nu erau complet nerealiste. Războiul a pus capăt Marii Crize, iar capacitatea industrială a Americii a sporit de patru ori în timp ce competitorii erau decimați. La sfârșitul războiului, SUA dețineau jumătate
din averea mondială și bene ciau de o securitate inexpugnabilă.3 Fiecărei regiuni a Marii Arii i-a fost desemnată o anumită „funcție“ în interiorul sistemului global. Războiul Rece care a urmat a fost în mare parte efortul celor două mari superputeri de a administra regiunile a ate sub propriul control: pentru URSS, Europa de Est, iar pentru Statele Unite, restul lumii.
Până în 1949, Marea Arie pe care Statele Unite intenționau s-o stăpânească
se rodase deja prin ceea ce, în mod obișnuit, este numit „pierderea Chinei“.4
Formularea este interesantă: nu poți „pierde“ decât ceva ce posezi, iar SUA se comportau ca și cum aveau dreptul de a stăpâni întreaga lume. La puțin timp după aceea, Asia de Sud-Est a început să alunece treptat de sub controlul SUA, izbucnind războaie îngrozitoare în Indochina și masacre uriașe în Indonezia, începând cu 1965, când dominația SUA a fost restabilită. Între timp, subversiunea și violența masivă au continuat peste tot, într-un efort constant de a menține ceea ce era numit „stabilitate“.
Dar declinul era inevitabil, pe măsură ce lumea industrializată se reconstruia, iar decolonizarea își continua cursul agonizant. Până în 1970, averea SUA ajunsese la aproximativ 25% din avuția mondială.5 Lumea industrializată devenea „tripolară“, cu centre majore în Statele Unite, Europa și Asia, care a devenit tot mai dinamică, ind grupată în jurul Japoniei.
Douăzeci de ani mai târziu, URSS-ul s-a prăbușit. Reacția Washing tonului ne învață multe despre realitățile Războiului Rece. Prima administrație Bush, care funcționa în acel moment, a anunțat că scopurile fundamentale ale politicii SUA vor rămâne neschimbate, deși cu pretexte diferite: imensa dotare militară avea să e menținută nu pentru a-i proteja pe americani de ruși, ci pentru a contracara „so sticarea tehnologică“ a puterilor Lumii a Treia. În mod similar, era necesar să e menținută „baza industrială a apărării“, un eufemism pentru o parte a industriei de înaltă cali care dependentă, în mare măsură, de subvențiile și de inițiativa guvernamentală.
Forțele de intervenție trebuiau să e încă orientate către Orientul Mijlociu, unde existau chestiuni arzătoare „care nu puteau lăsate la ușa Kremlinului“, în ciuda unei jumătăți de secol de înșelăciune. S-a admis în tăcere că problema a fost întotdeauna „naționalismul radical“, termen prin care au fost desemnate încercările statelor de a urma un curs propriu
împotriva principiilor doctrinei Marii Arii.6 Aceste principii nu aveau să e modi cate în vreun fel, iar doctrina Clinton (sub care SUA puteau folosi unilateral forța militară pentru a-și urmări interesele economice) și extinderea globală a NATO vor deveni curând foarte clare.
A existat o perioadă de euforie după colapsul principalei superputeri rivale, asezonată cu povești despre „sfârșitul istoriei“ și aclamări ale meritelor politicii externe a președintelui Clinton, care a intrat pasămite într-o „fază nobilă“, „cu o aură sacră“, ind pentru prima dată în istorie când o națiune va „dedicată altruismului“ și unor „principii și valori“. Nimic nu mai stătea acum în calea unei „noi lumi idealiste orientate spre oprirea inumanității“ care va putea duce mai departe, neabătută, noile reguli internaționale de intervenție umanitară. Iar acestea sunt doar câteva exemple ale formulărilor exaltate ale unor intelectuali importanți ai acelei perioade.7
Nu toată lumea era așa de entuziasmată. Victimele tradi ționale, cele din sudul global, au con dam nat cu hotărâre „așa-numitul drept la intervenție umanitară“, dându-și seama că nu va vorba de nimic altceva decât de vechiul „drept“ la dominația imperială, travestit în haine noi.8 În același timp, voci mai lucide, inclusiv de la noi, au remarcat faptul că, pentru cea mai mare parte a lumii, SUA deveneau „o superputere bandit“, „singurul mare pericol extern al societăților“ și că „principalul stat care s da acordurile internaționale este, în acest moment, America“, pentru a-i cita pe Samuel P. Huntington, profesor la Harvard în științele guvernării și pe Robert Jervis, președinte al Asociației Americane pentru Științe Politice.9
După ce a ajuns la putere George W. Bush, opiniile mondiale tot mai ostile nu au mai putut ignorate. În lumea arabă, cel puțin, susținerea pentru Bush s-a prăbușit cu totul. Obama a reușit impresionanta performanță de a scufunda și mai mult aceste rate ale susținerii, ajungând până la 5% în Egipt și nu cu mult mai mult în tot restul regiunii.10
Între timp, declinul a continuat. În ultimul deceniu, a fost „pierdută“ și America de Sud. Acest lucru este destul de grav; în timp ce administrația Nixon plănuia distrugerea democrației chiliene – lovitura de stat militară
susținută de SUA din timpul „primului 11 septembrie“, care a instaurat
dictatura generalului Augusto Pinochet –, Consiliul Național de Securitate a avertizat pe un ton ferm că, dacă SUA nu pot controla America Latină, atunci „nu se vor putea aștepta să obțină ordine oriunde altundeva în lume“.11 Dar mult mai serioasă era amenințarea unor mișcări de independență în Orientul Mijlociu, din motive recunoscute cât se poate de clar în plani carea făcută imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.
O altă amenințare: ar putea exista anumite mișcări pline de semni cație către democrație. Bil Kel er, editorul-șef al New York Times, a scris rânduri impresionante despre „dorința arzătoare a Washing tonului de a-i sprijini pe democrații din nordul Africii până în Orientul Mijlociu“.12 Dar sondaje despre opiniile arabilor au arătat foarte clar că ar un dezastru pentru americani ca în acea zonă să se facă pași spre democrație, în care opinia publică ar putea in uența politicile: după cum am văzut, populația arabă
vede în SUA și aliații săi un pericol major și i-ar expulza pe toți din regiune dacă ar avea ocazia.
Chiar dacă politicile pe termen lung ale Statelor Unite rămân stabile, cu eventuale ajustări tactice, sub Obama au avut loc anumite schimbări.
Analistul militar Yochi Dreazen, împreună cu alți autori au observat, într-un articol din Atlantic, că, în timp ce politica lui Bush era aceea de a captura și de a tortura suspecți, Obama, pur și simplu, îi asasina, utilizând pe scară tot mai mare armele terorii (dronele), precum și personalul forțelor speciale, mulți dintre ei formând echipe de asasini.13 Trupe ale forțelor speciale au fost deplasate în 147 de țări.14 Aceste trupe, care, numeric, sunt la nivelul armatei Canadei, reprezintă un fel de armată privată a președintelui, o chestiune dezbătută în detaliu de jurnalistul de investigație Nick Turse, pe site-ul TomDispatch.15 Echipa pe care președintele Obama a trimis-o să-l asasineze pe Osama bin Laden a realizat probabil zeci de misiuni similare în Pakistan. După cum demonstrează acest fapt și altele similare, deși hegemonia SUA s-a redus, ambițiile americane au rămas aceleași.
O altă temă comună, în special printre cei care nu sunt orbi cu totul, este aceea că, într-o oarecare măsură, declinul american este autoindus.
Spectacolul comic de la Washing ton centrat în jurul întrebării dacă guvernul ar trebui sau nu „închis“, care dezgustă jumătate de națiune (o majoritate
substanțială care crede că ar trebui să renunțăm la Congres) și care o uimește pe cealaltă, nu are precedent în istoria democrației parlamentare.
Spectacolul a ajuns să-i înspăimânte până și pe sponsorii șaradei. Puterile corporatiste se tem acum că rebelii pe care i-au nanțat și i-au ajutat să
ajungă în posturi de răspundere ar putea decide să dărâme sistemul pe care se bazează puterea și privilegiile lor, puternicul „stat dădacă“ ce le reprezintă
interesele.
Eminentul losof social american John Dewey a spus cândva că „politica este umbra aruncată asupra societății de către marile afaceri“, avertizând că
diminuarea umbrei „nu va schimba esența lucrurilor“.16 Începând cu anii 1970, umbra a devenit un nor negru care acoperă atât societatea, cât și sistemul politic. Puterea corporatistă, alcătuită acum în special din capital nanciar, a ajuns într-un punct în care ambele organizații politice existente –
care mai seamănă doar vag cu două partide – se a ă departe de opinia populației asupra chestiunilor fundamentale a ate în dezbatere.
Pentru publicul larg, grija principală este, în acest moment, legată de șomaj. În situația actuală, această problemă critică nu poate depășită doar printr-o substanțială subvenție guvernamentală, mult peste programul inițiat de Obama în 2009, care abia a reușit să răspundă la un nivel elementar declinului cheltuielilor la nivel central și local, deși probabil că a salvat milioane de slujbe. Pentru instituțiile nanciare, grija primară este de citul bugetar. Prin urmare, doar această problemă este discutată. O largă
majoritate a populației (72%) este în favoarea acoperirii de citului prin taxarea celor foarte bogați.17 Reducerea nanțării pentru programele medicale este respinsă de o majoritate zdrobitoare (69% în cazul MedicAid, 78% pentru Medicare).18 Rezultatul cel mai probabil va opusul.
Comentând asupra rezultatelor unor studii cu privire la modurile de acoperire a de citelor bugetare, Steven Kul , director al Programului pentru Consultări Publice, cel care a condus studiul, scrie că „în mod clar, atât administrația, cât și majoritatea republicană din Congres se a ă departe de preferințele și valorile publicului cu privire la buget… Marea diferență între cele două părți este aceea că publicul favorizează tăierea cheltuielilor pentru apărare, în timp ce Casa Albă și Congresul propun ușoare creșteri…
