Publicul larg susține, de asemenea, creșterea cheltuielilor pentru pregătire, educație și controlul poluării într-o mult mai mare măsură decât Congresul și administrația.“19
Costurile războaielor duse de Bush și Obama în Irak sunt estimate, în acest moment, la suma de 4,4 trilioane de dolari – o victorie uriașă pentru Osama bin Laden al cărui scop declarat fusese acela de a falimenta America atrăgând-o într-o capcană.20 Bugetul militar al SUA pentru 2011 – care a egalat bugetele combinate ale celorlalte țări ale lumii – a fost, în termeni reali (ajustat cu rata in ației), mai mare decât în oricare alt moment de după al Doilea Război Mondial și ar putea crește și mai mult. Se tot discută despre anumite tăieri programate, dar nu se spune aproape deloc faptul că, dacă
aceste reduceri vor avea loc vreodată, atunci ele vor făcute din creșterile programate ale Pentagonului.
Criza bugetară a fost pusă la cale pentru a distruge câteva dintre mult urâtele programe sociale de care depinde o mare parte a populației.
Respectatul corespondent economic Martin Wolf, de la Financial Times, spunea: „Nu abordarea problemei poziției scale a SUA este urgentă… SUA pot împrumuta în condiții bune, prin intermediul unor obligațiuni emise pe zece ani, la o rată de aproximativ 3%, așa după cum au arătat cei câțiva oameni care au gândit fără să se isterizeze. Provocarea scală este pe termen lung, nu imediată.“ Semni cativ, a adăugat: „Trăsătura uimitoare a poziției scale federale este aceea că veniturile sunt estimate să atingă 14,4% din PIB
în 2011, mult sub rata medie postbelică, de 18%. Taxarea individuală este prevăzută să ajungă la 6,3% din PIB, în 2011. Non-americanul nu poate înțelege de ce se face atâta caz: în 1988, la sfârșitul mandatului lui Reagan, datoriile se apropiau de 18,2% din PIB. Taxarea trebuie să crească
substanțial, dacă de citul devine prea mare.“ Uimitor, într-adevăr, dar reducerea de citului este pretenția instituțiilor nanciare și a celor superbogați și, într-o democrație a ată într-un declin rapid, ăsta este lucrul care contează.21
Deși criza de citului a fost construită din motive legate de un con ict dezlănțuit între clase, criza datoriilor pe termen lung este serioasă și așa a fost mereu din momentul în care Reagan a transformat, în mod iresponsabil,
America din principalul creditor al lumii în principalul datornic, triplând datoria națională și creând pericole pentru economie, care au fost rapid agravate de George W. Bush. Deocamdată, însă, criza șomajului este cea mai mare îngrijorare a oamenilor.
„Compromisul“ nal asupra crizei – sau, mai exact, capitularea în fața extremei drepte – a fost exact ceea ce publicul își dorea cel mai puțin. Puțini economiști serioși l-ar contrazice pe economistul Lawrence Summers, de la Harvard, care susținea că „problema Americii este, în acest moment, mai degrabă un de cit al creșterii economice și al ocupării forței de muncă, decât una a de citului bugetar excesiv“, iar soluția găsită de Washing ton de a crește limita de îndatorare, deși este preferabilă unui presupus colaps (foarte improbabil), va face probabil pe termen lung și mai mult rău economiei.22
Nu este nici măcar luată în discuție posibilitatea, despre care vorbește economistul Dean Baker, de a elimina de citul prin înlocuirea sistemului disfuncțional privat de sănătate cu altul de felul celor care există în alte state democratice, care are un cost individual la jumătate și rezultate medicale cel puțin comparabile.23 Instituțiile nanciare și industria farmaceutică sunt mult prea puternice pentru ca aceste soluții să e măcar discutate, deși proiectul nu are nimic utopic. Din aceleași motive, sunt excluse și alte măsuri înțelepte din punct de vedere economic, cum ar o mică impozitare a tranzacțiilor nanciare.
Între timp, noi daruri sunt oferite încontinuu pe Wal Street. Comitetul prezidențial pentru achiziții a respins cererea pentru nanțare a Comisiei pentru Asigurări și Tranzacții, prima barieră în calea fraudei nanciare, iar Congresul dispune, la rândul lui, de alte arme împotriva viitoarelor generații. În fața opoziției republicane față de protecția mediului, „o prioritate a americanilor este aceea de a ordona cele mai importante eforturi ale națiunii de a capta dioxidul de carbon emis de una dintre centralele electrice pe bază de cărbuni, reprezentând o grea lovitură dată eforturilor de a reduce emisiile care pot genera încălzirea globală“, scrie publicația New York Times.24
Asemenea lovituri autoinduse, deși sunt extrem de puternice, nu sunt o chestiune nouă. Ele datează din anii 1970, când economia politică a trecut
prin transformări severe, ducând la sfârșitul a ceea ce a fost cunoscut drept
„vârsta de aur a capitalismului de stat“. Două elemente-cheie ale acestei transformări au fost orientarea spre sectorul nanciar și externalizarea producției, ambele legate de declinul ratei de producție în zona manufacturieră și de dezasamblarea sistemului Breton Woods de control al capitalului și de regularizare a monedei. Triumful ideologic al doctrinei
„pieței libere“, selective în cel mai mare grad, ca de obicei, a dus la implozii și mai mari pe măsură ce aceste doctrine au fost traduse în slăbirea regulilor, în reguli ale guvernării corporatiste care legau recompense uriașe pentru managerii generali de obținerea unor pro turi pe termen lung și alte asemenea decizii. Uriașa concentrare a averii a dus la creșterea puterii politice, exacerbând un cerc vicios care a condus la acumularea unei averi uriașe de către o minoritate privilegiată, în timp ce veniturile celei mai mari părți a populației au stagnat.
În același timp, costurile electorale au explodat, ceea ce a făcut ca ambele partide să depindă și mai mult de buzunarele corporațiilor. Ceea ce a rămas din democrația politică a fost subminat mai departe de cele două partide care au practicat negoțul cu pozițiile din Congres. Economistul politic omas Ferguson observa că „în mod unic printre legislativele lumii dezvoltate, partidele politice care fac parte din Congresul american a șează
liste de prețuri pentru poziții-cheie în legislativ“. Legislatorii care nanțează
partidul obțin posturile respective întrucât îi forțează pe congresmeni să
devină servitori ai capitalului privat chiar și dincolo de normă. Rezultatul este că „dezbaterile sunt, de fapt, repetarea la nesfârșit a unor sloganuri care au fost dovedite de-a lungul timpului drept atrăgătoare pentru blocurile de investitori și pentru grupurile de interese pe care se bazează politicienii pentru a obține resurse“.25
Economia de după epoca de aur pune în scenă unul dintre coșmarurile descrise de economiștii clasici Adam Smith și David Ricardo. În ultimii 30
de ani, „stăpânii omenirii“, cum i-a numit Smith, au abandonat orice grijă
pentru bunăstarea propriilor societăți. S-au concentrat mai degrabă asupra unor câștiguri pe termen scurt și asupra unor bonusuri uriașe, și la naiba cu țara.
În timp ce scriu aceste rânduri, privesc coperta publicației New York Times. Două știri importante apar una lângă alta. Una spune cum republicanii se opun frecvent oricărei afaceri care „presupune obținerea unor venituri crescute de către stat“ – adică un eufemism pentru taxarea celor bogați.26 Celălalt titlu spune: „Chiar dacă au crescut prețurile, bunurile de lux tot dispar de pe ra urile magazinelor“.27
Imaginea de ansamblu este descrisă cu acuratețe într-o bro șură pentru investitori creată de Citigroup, marea bancă ce ajunge iarăși la public, așa cum a făcut în ultimii 30 de ani, prin cicluri succesive de împrumuturi riscante, pro turi uriașe, colapsuri și falimente. Analiștii băncii descriu o lume împărțită în două blocuri, plutonomia și restul, creând o societate globală în care creșterea economică este produsă de câțiva foarte bogați și, în mare, consumată tot de ei. Lăsați în afară la împărțirea câștigurilor plutonomiei sunt cei foarte săraci, adică marea majoritate, care a început să
e denumită „precariatul global“, adică forța de muncă silită să ducă o existență la limita subzistenței și a rezistenței. În SUA, sunt supuși sindromului „insecurității crescânde a lucrătorului“, deși reprezintă baza pentru o economie sănătoasă, după cum a explicat Congresului Alan Greenspan, șeful rezervei federale, în timp ce își lăuda propriile talente în chestiuni economice.28 Acesta reprezintă un adevărat transfer de putere în societatea globală.
Analiștii Citigroup îi sfătuiesc pe investitori să se concentreze asupra celor mai bogați, acolo unde este toată acțiunea. „Coșul lor de acțiuni pentru plutonomie“, așa cum a fost numit, a depășit cu mult indicele mondial al piețelor dezvoltate din 1985, când abia își luau avânt programele economice Reagan– atcher, menite să-i îmbogățească și mai mult pe cei bogați.29
Înainte de criza din 2008 de care au fost în cea mai mare parte responsabile, instituțiile nanciare au început să câștige tot mai multă putere economică, mai multă decât le-ar îndreptățit partea lor din pro turile corporațiilor. După colapsul din 2008, mai mulți economiști au început să le veri ce activitatea în termeni pur economici. Laureatul Nobel Robert Solow a ajuns la concluzia că impactul lor global avea să e cel mai probabil negativ, întrucât „succesele lor adaugă foarte puțin sau nimic la e ciența
economiei reale, în timp ce dezastrele transferă bogăție de la plătitorii de taxe către nanțatori“.30
Înlăturând și ultimele rămășițe ale democrației politice, aceste instituții nanciare asigură baza pentru propagarea unui proces letal – atât timp cât victimele lor sunt dispuse să sufere în tăcere.
Revenind la „tema comună“ că SUA „sunt în declin, având de dat piept cu perspectiva tot mai clară a colapsului nal“, putem spune că, deși aceste lamentări sunt considerabil exagerate, ele au un sâmbure de adevăr. Puterea americană, la nivel mondial, se a ă într-un declin continuu de la nalul celui de-al Doilea Război Mondial. În timp ce SUA rămân cel mai puternic stat al lumii, puterea globală continuă să se diversi ce, iar SUA își pot impune voința din ce în ce mai puțin. Dar declinul are multe dimensiuni și aspecte complexe. Societatea domestică se a ă, de asemenea, în declin în multe feluri, iar ceea ce este declin pentru unii poate însemna o bogăție enormă și nesperată pentru alții. Plutonomia – tot mai îngustă, o mică
fracțiune de la extrema superioară – câștigă tot mai multe privilegii și bogăție, în timp ce, pentru marea majoritate, viitorul este adeseori întunecat, mulți oameni confruntându-se chiar cu probleme de supraviețuire în tr-o țară cu avantaje de neegalat.
CAPITOLUL 6
Sfârșitul Americii?
Anumite aniversări cu semni cație sunt comemorate în mod solemn –
atacul Japoniei asupra bazei de la Pearl Harbor, de exemplu. Altele sunt ignorate și întotdeauna putem desprinde din ele lecții valoroase cu privire la ceea ce ne așteaptă.
Nu a existat, de exemplu, nici o comemorare a celei de-a cincizecea aniversări a deciziei președintelui John F. Kennedy de a lansa cel mai distructiv act de agresiune de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial: invadarea Vietnamului de Sud și, mai târziu, a Indochinei, decizie care avea să producă milioane de morți și să lase patru țări în ruină, cu victime care încă suferă de pe urma bombardării Vietnamului de Sud cu unele dintre cele mai cancerigene substanțe cunoscute vreodată, bombardamente menite să
distrugă opoziția de la sol și terenurile agricole.
Ținta inițială a fost Vietnamul de Sud. După aceea, atacurile s-au extins la Vietnamul de Nord, apoi către societatea rurală din nordul Laosului și către Cambodgia rurală, care a fost bombardată la o intensitate năucitoare, echivalentă cu forța combinată a tuturor bombardamentelor aliate din Paci c, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, incluzând și cele două
bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki. În acest caz, ordinele lui Henry Kissinger, consilierul pe probleme de securitate națională, au fost ascultate –
