de cea inițială (ca în Egipt sau Tunisia). Acest tipar general poate regăsit peste tot în lume: Somoza, Marcos, Duvalier, Mobutu, Suharto și mulți alții.
În cazul Libiei, trei foste forțe tradiționale imperiale, violând fără scrupule prevederile Consiliului de Securitate al ONU pe care tocmai le susținuseră,
au sprijinit militar forțele rebele, crescând astfel numărul victimelor civile, creând o criză umanitară majoră și haos politic, întrucât țara s-a scufundat în război civil, grupurile jihadiste ind ajutate cu arme din Africa de Vest și din alte părți.21
Israelul și Partidul Republican
Considerații similare duc direct către al doilea mare motiv de preocupare amintit în numărul din noiembrie/decembrie 2011 al publicației Foreign A airs: con ictul Israel/Palestina. Nicăieri nu poate mai limpede fobia americană față de democrație ca în acest caz. În ianuarie 2006, în Palestina au avut loc alegeri, pe care observatorii străini le-au proclamat ca ind libere și corecte. Reacția instantanee a Statelor Unite și, desigur, a Israelului a fost aceea de a-i penaliza pe palestinieni pentru că au votat altfel decât trebuia (sub privirile îngăduitoare și politicoase ale Europei).
Nu e nimic nou în asta. Mai mult, este în acord cu principiul general recunoscut de teoreticieni: Statele Unite susțin de mocrația dacă și numai dacă este în acord cu interesele sale strategice și economice – conform editorialistului neoconservator omas Carothers, cel mai respectat și mai atent analist al fenomenului inițiativelor „promovării democratizării“.
Mai mult, vreme de patruzeci de ani, SUA au condus tabăra celor care refuzau o rezolvare a con ictului israeliano-palestinian, blocând un consens internațional care cerea găsirea unei soluții în termeni prea bine-cunoscuți ca să mai trebuiască repetați. Mantra occidentală este că Israelul vrea o înțelegere fără precondiții, în vreme ce palestinienii refuză astfel de termeni.
Opusul este mai corect: Statele Unite și Israelul sunt cele care pun, de fapt, precondiții care sunt concepute astfel încât negocierile să ducă la capitularea palestinienilor în anumite chestiuni cruciale sau nicăieri.
Prima precondiție este ca negocierile să e arbitrate de Washing ton, ceea ce are la fel de mult sens ca a cere Iranului să negocieze con ictul dintre sunniți și șiiți din Irak. Negocieri serioase nu ar putea avea loc decât sub arbitrajul unei puteri neutre, eventual una care să suscite un anumit respect
– poate Brazilia. Aceste negocieri ar încerca să rezolve con ictul dintre cei
doi adversari reali: Statele Unite și Israelul pe de o parte, restul lumii pe cealaltă parte.
A doua precondiție este aceea ca Israelul să-și poată extinde așezările ilegale în Cisiordania. O cial, Statele Unite se opun acestor măsuri, dar cu pedepse nesemni cative, în timp ce continuă să ofere ajutor economic, politic și militar. Atunci când Statele Unite chiar au anumite obiecții, acțiunile Israelului sunt împiedicate cu ușurință, ca în cazul proiectului El, care leagă Ierusalimul de orașul Ma’ale Adumim, tăind în două Cisiordania
– o prioritate absolută pentru plani catorii israelieni, una care a născut însă
anumite obiecții la Washing ton, astfel că Israelul a trebuit să apeleze la măsuri mai puțin ortodoxe pentru a obține ceva din proiect.22
Pretinsa opoziție a atins nivelul farsei în februarie 2011, când Obama s-a opus prin veto unei rezoluții a ONU care cerea implementarea unei politici o ciale a SUA (adăugând remarca de necontrazis că așezările israeliene sunt ilegale, așa că nu poate vorba de o extindere a lor). Din acel moment, s-a mai vorbit foarte puțin despre oprirea extinderii colonizării care continuă cu provocări studiate.
Astfel, deși reprezentanții israelieni și cei palestinieni se pregăteau să se întâlnească în Iordania, în ianuarie 2011, Israelul a anunțat noi construcții în Pisgat Ze’ev și Har Homa, zone din Cisiordania pe care le declaraseră ca făcând parte din zonele extinse ale Ierusalimului deja anexate, populate și contabilizate ca parte a capitalului israelian, toate aceste acțiuni violând directivele Consiliului de Securitate.23 Un plan mai larg și mai ambițios este acela de a separa orice enclave palestiniene s-ar mai întâmpla să mai existe în Cisiordania de centrul politic al palestinienilor din fostul Ierusalim.
Este de la sine înțeles că drepturile palestinienilor trebuie minimizate în politicile și în discursul american. Palestinienii nu au nici avere, nici putere.
Practic, nu au nimic de oferit americanilor și sunt priviți ca un soi de pacoste care „agită spiritele între arabi“.
Prin contrast, Israelul este o societate bogată, cu o industrie de vârf so sticată, în mare parte militarizată. De decenii întregi, a fost privit ca un aliat strategic de mare importanță, mai ales din 1967, de când a făcut un mare serviciu Statelor Unite și aliatului său, Arabia Saudită, distrugând
virusul nasserit, legând astfel o „relație specială“ cu Washing tonul, o relație specială ce nu s-a schimbat de atunci.24 De asemenea, este un centru tot mai important pentru investițiile americane. De fapt, industriile de vârf – și, în special, cea militară – din cele două țări sunt strâns legate.25
Dincolo de aceste considerații elementare de putere politică, există și factori culturali care nu pot ignorați. Sionismul creștin în Statele Unite și Anglia a precedat cu mult sionismul evreiesc și a fost un fenomen semni cativ cu implicații clare în politicile adoptate (cum a fost și Declarația Balfour, care a rezultat din el). Când generalul Edmund Al enby a cucerit Ierusalimul, în timpul Primului Război Mondial, a fost supranumit în presa americană Richard Inimă de Leu, de la regele care a câștigat cruciadele și i-a alungat pe păgâni din țara sfântă.
Următorul pas a fost ca Poporul Ales să se în toarcă în țara care le-a fost promisă de Dumnezeu. Exprimând o opinie larg răspândită între elite, secretarul de stat pentru afaceri interne al lui Franklin Roosevelt, Harold Ickes, a descris colonizarea Palestinei de către Israel ca pe o realizare „fără
precedent în istoria rasei umane“.26 Asemenea poziții își găsesc propriul loc în cadrul unor doctrine providențialiste care au caracterizat cultura americană încă de la fondarea țării, și anume că Dumnezeu are un plan și că
Statele Unite duc acest plan la îndeplinire sub îndrumare divină, o fantasmă
care a fost articulată repetat de mari personalități ale Americii.
Mai mult, creștinismul evanghelic este o forță po pulară ma jo ră în Statele Unite. Plasat la extremă, creștinismul apocalip tic evanghelic are, și el, un mare impact popular, întărit de în ințarea Israelului în 1948 și chiar și mai mult de cucerirea restului Palestinei, în 1967 – toate acestea ind semne că
vremurile de pe urmă și Judecata de Apoi se apropie.
Aceste forțe au devenit semni cative în timpul administrației Reagan, când republicanii au abandonat pretenția de a un partid politic în sensul tradițional și au început să se consacre fățiș unei foarte restrânse minorități a celor superbogați provenind din sectorul corporatist. Totuși, clientela măruntă a partidului astfel reconstituit nu poate furniza voturi, așa că au fost nevoiți să-și îndrepte atenția în altă parte. Singura opțiune este aceea de a mobiliza anumite tendințe care au fost mereu prezente, dar care nu au fost
vreodată organizate sub forma unei forțe politice: în primul rând, adepții nativismului care tremură zilnic de frică și fanaticii religioși, care ar fost considerați fundamentaliști oriunde altundeva în lume, dar nu și în SUA.
Unul dintre rezultate este respectul față de presupusele profeții biblice; așadar, nu doar susținere pentru Israel și campaniile lui de cucerire, ci de-a dreptul dragoste față de Israel – altă parte importantă din catehismul care trebuie recitat de către candidații republicani (cei democrați urmându-i, desigur, nu foarte departe).
Lăsând deoparte acești factori, nu ar trebui uitat nici faptul că
„Anglosfera“ – Marea Britanie și vlăstarele ei – este formată din societăți colonizatoare care au în orit pe ruinele civilizațiilor indigene ai căror membri au fost suprimați sau chiar exterminați. Toate aceste practici trebuie să fost corecte – iar în cazul SUA chiar ordonate prin poruncă divină.
Așadar, există o simpatie intuitivă pentru copiii lui Israel atunci când urmează un curs similar. Dar interesele economice și geostrategice primează, iar politicile de urmat nu sunt bătute în cuie.
„Amenințarea“ iraniană și chestiunea nucleară
Să ne oprim acum puțin și asupra celei de-a treia amenințări abordate în publicațiile citate anterior, și anume „amenințarea iraniană“. La nivelul elitelor politice și al claselor conducătoare, aceasta este considerată o amenințare la scară planetară, deși nu și la nivelul populației. În Europa, sondajele arată că Israelul este considerat o amenințare majoră la adresa păcii.27 În țările MENA, Statele Unite sunt privite ca un pericol similar, mergând până într-acolo încât, chiar înainte de revoltele din piața Tahrir, aproximativ 80% din populația egipteană spunea că s-ar simți mai în siguranță dacă Iranul ar avea arma nucleară.28 Același sondaj a arătat că doar 10% dintre egipteni vedeau Iranul ca pe o amenințare – spre deosebire de dictatorii a ați la putere care au propriile griji.29
În Statele Unite, înainte de propaganda masivă desfășurată în ultimii ani, majoritatea populației era de acord, împreună cu restul lumii, că, în calitate de semnatar al Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, Iranul avea datoria să oprească programul său de îmbogățire a uraniului. Chiar și astăzi,
o majoritate semni cativă favorizează mijloacele pașnice pentru a rezolva problema iraniană. Există chiar și o opoziție semni cativă la ideea unei intervenții dacă Iranul și Israelul ar ajunge la război. Doar un sfert dintre americani privesc Iranul ca pe o amenințare serioasă la adresa Statelor Unite ale Americii.30 Dar nu este ceva neobișnuit să existe diferențe – chiar o prăpastie – între opinia publică și cea a elitelor politice.
De ce este privit Iranul ca o amenințare atât de serioasă? Ches ti unea este arareori discutată, deși nu este greu de găsit un răspuns serios la această
întrebare – cu toate că nu în termenii folosiți în mod obișnuit de elitele politice. Răspunsul cel mai bine fundamentat este furnizat de Pentagon și de serviciile de informații în rapoartele despre securitatea globală pe care le prezintă Congresului. Aceste rapoarte spun că „programul nuclear al Iranului, precum și politica acestuia de a menține deschisă posibilitatea construirii unei arme nucleare reprezintă miezul strategiei lor s dătoare“.31
Imaginea creionată aici este departe de a exhaustivă. Prin tre subiectele pe care nu le-am luat în discuție este reorientarea militară a Statelor Unite către zona Asia-Paci c, care se traduce într-o suplimentare a numărului de baze militare, printre ele a ându-se cea din insula Jeju din Coreea de Sud și cea din nord-vestul Australiei, toate parte a politicii de „frânare a ascensiunii Chinei“. O chestiune înrudită îndeaproape este cea a bazei militare americane din Okinawa, căreia populația i se opune cu ardoare de ani de zile și care constituie încă un punct major de tensiune în relațiile dintre Washing ton și Tokyo.32
