Pe când întâlnirea ExComm se apropia de sfârșit, în jurul orei 6 p.m., în data de 26, a sosit o scrisoare de la Moscova, de la premierul Nikita Hrușciov, trimisă direct președintelui Kennedy. Mesajul era clar, spune Stern. „Rachetele urmau să e retrase, dacă SUA promiteau să nu invadeze Cuba“.14
A doua zi, la ora 10 dimineața, președintele a apăsat din nou în secret butonul de înregistrare. A citit cu voce tare un raport care îi fusese telegra at de serviciile secrete și care tocmai îi fusese înmânat: „Premierul Hrușciov i-a transmis președintelui Kennedy că URSS-ul își va retrage rachetele din Cuba, dacă Statele Unite își vor retrage la rândul lor rachetele din Turcia“ –
rachete Jupiter cu focoase nucleare.15 Raportul avea să e în curând autenti cat.
Deși acest anunț a părut să e primit de comisie ca un veritabil trăsnet venit din senin, el fusese totuși anticipat. „Știam de o săptămână că este posibil să primim așa ceva“, i-a informat Kennedy. Își dăduse seama că
această ofertă era greu de refuzat: rachetele din Turcia erau deja depășite, programate să e retrase oricum și înlocuite cu altele cu adevărat letale și efectiv invulnerabile, rachetele Polaris, purtate de submarine. Kennedy a recunoscut că se va a a într-o „poziție imposibilă dacă Hrușciov urma să-i propună asta“, atât pentru că rachetele turcești deveniseră inutile și ar fost
oricum retrase, cât și pentru că „oricui de la Națiunile Unite, cât și oricărei alte persoane raționale i s-ar părut un târg rezonabil“.16
Menținerea puterii nelimitate a SUA
Plani catorii se vedeau confruntați cu o dilemă serioasă. Aveau în față două
propuneri ale lui Hrușciov pentru a evita un război catastrofal, oricare din ele absolut rezonabilă în ochii oricărui om rațional. Cum să reacționeze în acest caz?
O posibilitate ar fost, desigur, să respire cu ușurare că omenirea evitase o catastrofă și să accepte ambele oferte; să anunțe că Statele Unite vor adera la legislația internațională și vor înceta să mai amenințe Cuba; că vor retrage rachetele depășite din Turcia, continuând, așa cum era plani cat, să-și îmbunătățească amenințarea nucleară la adresa Uniunii Sovietice – parte a unor operațiuni mai ample de încercuire a Rusiei. Dar toate acestea au fost, evident, de neimaginat.
Motivul principal pentru care un astfel de plan nu a putut nici măcar imaginat a fost explicat de consilierul pentru securitate, McGeorge Bundy, fost decan la Harvard și considerat unul dintre cei mai străluciți oameni din Camelot. Lumea, a insistat el, trebuie să înțeleagă că „actualmente, pericolul la adresa păcii nu este în Turcia, ci în Cuba“, unde „rachetele sunt îndreptate direct către Statele Unite“.17 O Americă mult mai puternică în raport cu mult mai slaba Uniune Sovietică nu putea privită, desigur, ca o amenințare la adresa păcii, pentru că noi reprezentam Binele, după cum puteau depune mărturie o grămadă de oameni din emisfera vestică și de dincolo de ea –
printre ei a ându-se, desigur, și victimele războiului terorist pe care Statele Unite îl purta împotriva Cubei sau cei prinși în mijlocul campaniei urii desfășurate în lumea arabă, cea care îl nedumerise atât de mult pe Eisenhower, dar nu și Consiliul Național de Securitate, care a explicat lucrurile foarte clar.
În discursul care a urmat, președintele a apreciat că ne-am pune „într-o poziție proastă“ dacă am declanșa o con agrație mon dială prin respingerea unor propuneri care li s-ar părut rezonabile supraviețuitorilor (ca și cum i-ar păsat cuiva). Aceste atitudini „pragmatice“ au reprezentat punctul de
maximă apropiere de ceea ce ar putut considerat drept considera ți une morală.18
Într-o recenzie a unor documente recent declasi cate din era Kennedy, specialistul de la Harvard în America Latină Jorge Domínguez observă că
„în aproape o mie de pagini de docu mentație, o singură dată un o cial american a ridicat ceva asemănător cu o obiecție morală cu privire la practica terorismului nanțat de SUA“: un membru al Consiliului Național de Securitate a sugerat că „poate, raidurile sunt pe jumătate hazardate și…
vor ucide nevinovați… ceea ce ar însemna o presă negativă în unele dintre țările prietene“.19
Același tip de atitudine a predominat și în discuțiile interne din timpul crizei rachetelor când Robert Kennedy a avertizat că o invazie totală a Cubei
„va produce un număr îngrozitor de mare de morți, iar noi vom primi o grămadă de lovituri din cauza asta“.20 Această atitudine se păstrează până
astăzi, cu mici excepții, după cum se poate vedea cu ușurință din documente.
Ne-am putut a a „într-o poziție chiar și mai proastă“ dacă lumea ar știut ce fac Statele Unite în acel moment. Doar recent am a at că, cu șase luni înaintea evenimentelor despre care am vorbit, Statele Unite depozitaseră
în Okinawa rachete identice cu cele plasate de sovietici în Cuba.21 Desigur, acestea erau îndreptate către China într-un moment de mare tensiune. Până
în ziua de astăzi, Okinawa adăpostește una dintre cele mai mari baze militare ale SUA, în ciuda obiecțiilor înverșunate ale locuitori lor insulei.
O lipsă indecentă de respect față de opinia publică
Deliberările care au urmat sunt revelatoare, dar am să le las deocamdată
deoparte. Important este că au ajuns la o soluție. Statele Unite au promis să
retragă rachetele depășite din Turcia, dar nu aveau să o facă public și nici printr-o ofertă în scris: era important ca Hrușciov să e văzut capitulând.
Fusese oferită o justi care interesantă și acceptată ca rezonabilă de către specialiști și comentatori. După cum a spus foarte bine Michael Dobbs,
„dacă ar părut că Statele Unite retrăgeau rachetele în mod unilateral, sub presiunea Uniunii Sovietice, atunci alianța (NATO) s-ar putut
dezmembra“ – sau, ca să reformulăm în termeni mai exacți, dacă Statele Unite ar înlocuit niște rachete depășite cu unele mult mai periculoase, după cum fusese deja plani cat, printr-o negociere cu Rusia pe care orice om „rațional“ ar privit-o ca ind foarte echitabilă, atunci alianța s-ar putut dezmembra.22
Ca să e mai limpede, atunci când rușii ar retras singurul scut pe care-l aveau în Cuba împotriva unui atac american iminent – cu amenințarea unei invazii totale încă foarte proaspătă – și să părăsească scena în liniște, cubanezii s-ar înfuriat foarte rău (după cum se poate presupune că au și făcut-o). Însă o astfel de comparație nu este una corectă din motivul binecunoscut: noi suntem ințe umane care contează, pe când ei nu sunt decât „non-oameni“, ca să folosim utilul termen al lui George Orwel .
Kennedy a făcut și o promisiune informală de a părăsi Cuba, însă numai cu condiții: încetarea imediată sau măcar reducerea masivă a prezenței militare rusești în zonă (spre deosebire de ce se întâmpla în Turcia, la granița rusească, unde nimic asemănător nu putea văzut). Când Cuba nu va mai
, în cele din urmă, „o tabără militară“, atunci „probabil vom renunța la invazie“, a spus președintele. A mai adăugat că, spre a sigură că va evita invazia americană, Cuba trebuia să înceteze „politica sub versivă“ (expresia este a lui Sheldon Stern) în America Latină.23 „Politica subversivă“ a fost o temă recurentă ani de zile în dis cursul american, ind folosită, de exemplu, atunci când Eisenhower a distrus regimul parlamentar al statului Guatemala, aruncând țara într-un abis din care nu a reușit să iasă nici până
azi. Tema a rămas vie și utilă până în perioada războaielor terorii susținute în America Centrală de către administrația Reagan, în anii 1980. „Politica subversivă“ a Cubei consta în sprijinul acordat celor care încercau să reziste atacurilor criminale ale Americii și clienților ei și poate, din când în când –
oroarea ororilor! – în arme livrate victimelor.
Astfel de asumpții sunt atât de bine îngropate în corpul doctrinelor dominante, încât devin practic invizibile, dar sunt, totuși, uneori, exprimate în înregistrările interne. În cazul statului Cuba, Plani catorul-Șef pentru Politici al Departamentului de Stat a explicat că „cel mai mare pericol cu care ne confruntăm în cazul lui Castro este… impactul pe care chiar și
simpla existență a regimului său o are asupra tuturor mișcărilor de stânga din America Latină… Castro reprezintă, pur și simplu, o s dare cu succes a Statelor Unite, o contestare a politicii noastre în întreaga emisferă de aproape un secol și jumătate“, de la adoptarea doctrinei Monroe prin care Washing tonul își anunța intenția, pe atunci irealizabilă, de a domina întreaga emisferă vestică.24
Dreptul de a domina este un principiu fundamental al politicii externe a SUA, pe care-l întâlnim în permanență, deși, de regulă, este camu at în termeni defensivi: în timpul Războiului Rece, de pildă, invocând în mod obișnuit „pericolul rusesc“, chiar și atunci când nu era urmă de rus prin preajmă. Un exemplu de mare importanță contemporană este dezvăluit de prestigioasa carte a profesorului iranian Ervand Abrahamian despre lovitura de stat susținută de SUA și Marea Britanie, care a răsturnat regimul parlamentar din Iran, în 1953. Studiind atent mai multe înregistrări interne, el arată că versiunea o cială nu poate susținută. Cauzele primare care au declanșat „intențiile benigne“ ale Washing tonului nu au fost legate de Războiul Rece, nici de iraționalitatea Iranului și, de data asta, nici măcar de petrol sau de dorința de pro t, ci mai degrabă de modul în care dorința SUA de „control total“ – cu implicațiile sale mai largi asupra dominației globale –
era amenințată de naționalismul independent.25
Asta este ceea ce descoperim iar și iar, atunci când cercetăm arhivele, nu doar în cazul Cubei (deși fanatismul deosebit în acest caz particular merită
