doar o mișcare de opoziție față de ocupația israeliană. A fost și o revoluție socială profundă a societății palestiniene, care a rupt șabloanele de subordonare a femeilor, de supunere față de o cialități și alte forme de ierarhie și de dominare.
Deși momentul Intifadei a fost o surpriză, revolta în sine nu a fost, cel puțin pentru cei care au urmărit cu atenție operațiunile israeliene în teritorii, susținute de americani. Ceva era inevitabil să se întâmple; există limite a ceea ce oamenii pot îndura. Timp de 20 de ani cât fuseseră sub ocupație, palestinienii fuseseră supuși unor represiuni brutale, unor umilințe crude, în timp ce își priveau țara dispărând încetul cu încetul pe măsură ce Israelul își punea în aplicare planul de în ințare de colonii, realiza elemente ample de infrastructură menite să integreze vaste părți din teritorii în statul Israel, jefuia țara de resurse și lua măsuri menite să oprească orice încercare de dezvoltare independentă – toate acestea cu ajutor economic, militar și diplomatic substanțial din partea SUA, precum și cu sprijin ideologic pentru a modela felul în care erau prezentate faptele.
Iată doar unul dintre multele cazuri care nu au trezit nici o reacție în Occident și care a avut loc cu puțin înainte de izbucnirea Intifadei: o fată
palestiniană, Intissar al-Atar, a fost împușcată și ucisă în curtea școlii ei din Gaza de rezidentul unei colonii evreiești din apropiere.10 Acesta era unul dintre cele câteva mii de israelieni stabiliți în Gaza în urma unor subvenții consistente din partea statului și sub protecția unei forțe militare impresionante și care au luat cea mai mare parte a pământurilor și a resurselor și așa reduse de apă ale Fâșiei, „trăind în lux în 22 de așezări în mijlocul a 1,4 milioane de palestinieni săraci“, după cum descrie crima istoricul israelian Avi Raz.11
Criminalul, Shimon Yifrah, a fost arestat, dar a fost rapid eliberat pe cauțiune atunci când curtea a decis că „acuzațiile nu sunt su cient de grave“
încât să necesite detenția. Judecătorul a apreciat că Yifrah a vrut doar să o impresioneze pe fată descăr cându-și arma spre ea în curtea școlii, și nu s-o ucidă, prin urmare „nu avem de-a face cu un criminal care ar trebui pedepsit, descurajat sau care ar avea nevoie de o lecție prin încarcerare“.
Yifrah a primit o sentință de șapte luni cu suspendare, în timp ce coloniștii
care se a au în sala de judecată au izbucnit în urale și cântece victorioase.
După care s-a așternut tăcerea obișnuită. Până la urmă, era ceva obișnuit.
Și aceasta a fost tot. Yifrah a fost eliberat. Presa israeliană a raportat că o patrulă militară a tras în curtea unei școli dintr-o tabără de refugiați din Cis -
iordania, rănind cinci copii, deși intenționase „doar să-i sperie“. Nu s-au făcut acuzații și evenimentul nu a atras atenția. A fost încă un episod din programul „analfabetism ca pedeapsă“, cum a fost numit de presa israeliană, care prevedea închiderea școlilor, folosirea de gaze toxice, lovirea studenților cu paturile puștilor și refuzarea ajutorului medical acordat victimelor. În spatele școlilor, la ordinele ministrului apărării Yitzhak Rabin, a fost instituită o brutalitate și mai severă, care a devenit încă și mai sălbatică în timpul Intifadei. După doi ani de represiune violentă și sadică, Rabin a anunțat liderii organizației Peace Now că „locuitorii din teritorii sunt supuși unor uriașe presiuni militare și economice și că, în curând vor înfrânți“ și vor accepta termenii Israelului – cum s-a și întâmplat când Arafat a redobândit controlul prin procesul de pace de la Oslo.12
Negocierile de la Madrid dintre Israel și palestinienii din interior au continuat neconcludent din 1991, în primul rând pentru că Abdul Sha insista asupra încetării procesului israelian de colonizare. Coloniile erau oricum ilegale, după cum a fost stabilit de nenumărate ori de către autoritățile internaționale, inclusiv de către secretariatul Consiliului de Securitate al ONU (printre altele, prin rezoluția cu numărul 446, adoptată cu 12 voturi pentru și nici unul împotrivă, dar cu abținerea SUA, Marii Britanii și a Norvegiei).13 Caracterul ilegal al acestor așezări a fost con rmat mai târziu și de către Curtea Internațională de Justiție. Faptul a fost recunoscut chiar și de către cele mai înalte autorități juridice și guvernamentale israeliene spre sfârșitul anului 1967, când au început aceste construcții.
Aceste acțiuni criminale au inclus vasta expansiune și anexare a mărețului Ierusalim, violând în mod repetat dispozițiile Consiliului de Securitate.14
Poziția Israelului la conferința de la Madrid a fost rezumată cel mai bine de jurnalistul israelian Danny Rubinstein, unul dintre specialiștii cel mai bine informați în privința Teritoriilor Ocupate.15 El a scris că, la Madrid, Statele Unite și Israelul s-au înțeles asupra unei oarecare „forme de
autonomie“ palestiniană, precum se ceruse la acordurile din 1978 de la Camp David, dar ar urma să e o autonomie ca „într-un lagăr de detenție pentru prizonieri de război, în care aceștia sunt liberi să-și prepare singuri masa și să organizeze evenimente culturale“.16 Palestinienii vor căpăta puțin mai mult decât aveau până în acel moment – controlul serviciilor locale –, iar colonizarea israeliană va continua.
În timp ce se desfășurau negocierile de la Madrid și cele secrete de la Oslo, programele de colonizare s-au extins rapid, întâi sub Yitzhak Shamir, și apoi sub Yitzhak Rabin, care a devenit prim-ministru în 1992 și „s-a mândrit că
s-au construit mai multe locuințe în colonii în timpul mandatului său decât s-a întâmplat vreodată din 1967 încoace“. Rabin a explicat pe scurt principiile: „este important ce este în interiorul granițelor și nu are importanță unde se a ă aceste granițe atât timp cât se ocupă cât mai mult din țara lui Israel [Eretz Israel, fosta Palestină], a cărei capitală este Ierusalimul“.
Cercetătorii israelieni au arătat că guvernul lui a avut mereu în vedere
„extinderea zonei de in uență a Ierusalimului mare“, care să se întindă de la Ramal ah și Hebron până la granița cu Ma’aleh Adumim, lângă Ierihon, și
„ nalizarea construirii unor cercuri tot mai largi de așezări evreiești în zona de in uență a marelui Ierusalim, până la înconjurarea comunităților palestiniene, care să e împiedicate să se dezvolte și să se împiedice orice posibilitate ca Ierusalimul de Est să devină capitala statului palestinian“. Mai mult, „a fost construită o vastă rețea de șosele care au format infrastructura necesară extinderii colonizării“.17
Programele au fost extinse rapid după Acordurile de la Oslo, incluzând în ințarea de noi colonii și „întărirea celor vechi“, stimulente pentru noi coloniști și proiecte de autostrăzi pentru a lega întregul teritoriu. Fără a pune la socoteală Ierusalimul de Est anexat, construcțiile au crescut cu 40% între 1993 și 1995, conform unui studiu al Peace Now.18 Finanțarea guvernamentală pentru în ințarea de colonii în teritorii a crescut cu 70% în anul care a urmat acordurilor.19 Davar, publicația partidului muncitoresc a at la conducere, a relatat că guvernul Rabin a păstrat prioritățile guvernului de extremă dreaptă Shamir. În ciuda faptului că s-a angajat să
oprească procesul de colonizare, Partidul Muncii „a ajutat nanciar coloniile mai mult decât o făcuse vreodată guvernul Shamir“, extinzând așezările
„peste tot în Cisiordania, chiar și în cele mai complicate puncte“.20 Aceste politici au fost dezvoltate și mai mult în anii următori și reprezintă
actualmente baza pentru programul guvernamental al lui Netanyahu. Planul este ca Israelul să ajungă să controleze cam 40-50% din Cisiordania, în timp ce restul este deja închisă în ghetouri, iar Israelul preia controlul Văii Iordanului, și separată de Gaza, prin violarea explicită a Acordurilor de la Oslo, asigurându-se astfel că nici un palestinian nu va avea acces la restul lumii.
Intifada a fost inițiată și pusă în practică de palestinienii interni. OEP, de la Tunis, a încercat să exercite un oarecare control asupra evenimentelor, dar fără mare succes. Programele din anii 1990, desfășurate în timpul negocierilor, au adâncit falia dintre palestinienii interni și conducerea OEP
din străinătate.
Așa stând lucrurile, nu este de mirare că Arafat a încercat să restabilească
autoritatea OEP. Ocazia i-a fost oferită de negocierile secrete pe care le-a dus cu Israelul sub auspicii norvegiene, fără a ține cont și de liderii locali ai palestinienilor. Pe măsură ce erau nalizate, în august 1993, a crescut și mai mult înstrăinarea față de OEP, după cum arată Lamis Andoni, unul dintre puținii jurnaliști care au făcut efortul de a urmări îndeaproape ceea ce se întâmpla cu palestinienii a ați sub ocupație sau în taberele de refugiați din țările învecinate.
Andoni a raportat că OEP „se confrunta cu cea mai gravă criză din momentul în care fusese în ințată, întrucât grupurile palestiniene – cu excepția Fatah – și independenții au început să se îndepărteze de OEP și de gașca tot mai subțire din jurul lui Yasser Arafat“. A mai spus și că „cei doi lideri ai comitetului executiv al OEP, poetul palestinian Mahmoud Darwish și Sha q al-Hout, și-au dat demisia“, în timp ce negociatorii își depuneau și ei demisiile și chiar grupurile care au rămas în interior începeau să se distanțeze de Arafat. Liderul Fatah din Liban i-a cerut lui Arafat să renunțe, iar în teritoriile palestiniene creștea opoziția față de el personal și față de corupția și de autocrația din OEP. Odată cu „rapida dezintegrare a grupului
principal și cu pierderea sprijinului lui Arafat în interiorul propriei mișcări… rapida disoluție a instituțiilor OEP și eroziunea constantă a corpului organizației, orice progres în negocierile de pace ar putut deveni inutil“.
„Niciodată, în istoria OEP, nu fusese mai puternică opoziția față de conducere și față de Arafat însuși“, a observat Andoni, „și, pentru prima dată, apare o tot mai puternică impresie că apărarea drepturilor naționale ale palestinienilor nu mai depinde de apărarea rolului OEP. Sunt tot mai mulți cei care cred că tocmai politicile conducerii distrug instituțiile și pun în pericol drepturile naționale ale palestinienilor.“
Din toate aceste motive, observă jurnalista, Arafat a urmat opțiunea Ierihon-Gaza oferită de Acordurile de la Oslo, în speranța că aceasta „va a rma iarăși autoritatea OEP, mai ales pe fondul unor semne că guvernul israelian ar putea face un efort suplimentar discutând direct cu OEP, salvându-i astfel legitimitatea pe care o pierdea pe plan intern.“
Autoritățile israeliene cunoșteau desigur schimbările care se petreceau în Palestina și au ajuns la concluzia că avea sens să negocieze cu cei care
„distrugeau instituțiile palestiniene și puneau în pericol drepturile naționale ale palestinienilor“ înainte ca populația să încerce să-și realizeze obiectivele și drepturile naționale în vreun alt fel.
Reacțiile în rândurile palestinienilor cu privire la Acordurile de la Oslo au fost împărțite. Unii erau foarte încrezători. Alții au considerat că nu e mare lucru de sărbătorit. „Anexele la aceste acorduri i-au îngrijorat până și pe cei mai moderați dintre palestinieni, care s-au îngrijorat că documentul va consolida controlul israelian din teritorii“, a scris Lamis Andoni. Saeb Erekat, unul dintre principalii negociatori palestinieni, a comentat că
„aparent, acest acord are scopul de a reorganiza ocupația israeliană, și nu de a o termina gradual“.21 Chiar și Faisal Husseini, care era un apropiat al lui Arafat, a spus că acordul „nu este cu siguranță începutul pe care îl sperau oamenii noștri“. Haidar Abdul Sha a criticat conducerea OEP pentru că a acceptat un acord care îi permitea Israelului să continue politica de colonizare și de achiziționare de pământuri și, de asemenea „anexarea și iudaizarea“ ariei sale extinse din jurul Ierusalimului, ca și „economia
hegemonică“ impusă palestinienilor – și a refuzat să ia parte la evenimentul festiv de pe peluza Casei Albe.22 Mulți au considerat deosebit de supărător ceea ce ei au numit „o atitudine duplicitară a conducerii OEP, inclusiv o mostră de ignorare a palestinienilor care au suferit vreme de douăzeci și șapte de ani în favoarea celor veniți de la Tunis ca să preia puterea“, a scris Youssef Ibrahim în New York Times. El a adăugat că reprezentanții OEP au fost „atacați cu pietre de către tinerii israelieni pe când se deplasau spre Ierihon în jeep-uri ale armatei israeliene“.23 Lista făcută de Arafat pentru autoritatea guvernamentală provizorie a arătat că „este hotărât să-ți țină
alături loialiștii și membrii diasporei palestiniene“, a transmis Julian Ozanne de la Ierusalim, pentru Financial Times, incluzând doar doi palestinieni „din interior“, Faisal Husseini și Zakaria al-Agha, ambii loiali lui Arafat.27 Restul proveneau din „facțiunile loiale lui Arafat“, a ate în afara teritoriilor.
La o privire retrospectivă asupra conținutului acordurilor de la Oslo se observă că astfel de reacții au fost, în cel mai bun caz, exagerat de optimiste.
Declarația de Principii a fost, de fapt, destul de speci că în privința satisfacerii cererilor Israelului, dar nu spunea nimic în privința drepturilor naționale ale palestinienilor. Ea era conformă cu concepția formulată de Dennis Ross, principalul consilier al președintelui Clinton pentru Orientul Mijlociu, negociator la Camp David în 2000 și, mai târziu, consilier important și al președintelui Obama. După cum a explicat Ross, Israelul are nevoi, pe când palestinienii au doar dorințe – evident, de o mai mică
