luat în discuție în mod deosebit). Politica SUA cu privire la Cuba este condamnată grav în toată America Latină și în lume, iar expresia „o respectare decentă a opiniilor celorlalți“ nu este înțeleasă ca reprezentând altceva decât retorică bună de utilizat în ecare an, de 4 iulie. Încă de când au început să se facă sondaje pe această temă, o parte tot mai mare a populației SUA a arătat că susține o normalizare a relațiilor cu Cuba, însă
aceasta n-a contat deloc.26
Respingerea opiniei publice este, desigur, destul de normală. Ceea ce este interesant în acest caz este faptul că nu este luată în considerare nici opinia unor sectoare importante ale economiei americane, care susțin normalizarea relațiilor cu Cuba și care sunt, de obicei, foarte in uente în realizarea de
politici: sectorul energetic, afacerile din agricultură, industria farmaceutică
și altele. Aceste lucruri sugerează că, dincolo de motivele culturale invocate în isteria intelectualilor Camelotului, există un puternic interes al statului în pedepsirea cubanezilor.
Salvarea lumii de amenințarea pericolului nuclear
Criza rachetelor s-a încheiat o cial pe 28 octombrie. Posibilele efecte nu au trecut neobservate. În acea seară, într-o ediție specială a știrilor de la CBS, Charles Col ingwood a spus că „lumea tocmai a evitat pericolul celui mai teribil holocaust nuclear, cea mai mare amenințare de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial“, și că „diplomația sovietică a suferit o înfrângere rușinoasă“.27 Dobbs a spus, de asemenea, că Moscova a încercat să pretindă
că rezultatul a fost „încă un triumf al politicii externe paci ste a URSS
îndreptată împotriva imperialismului belicos“ și că „extrem de înțeleapta și mereu rezonabila conducere a URSS a salvat lumea de amenințarea distrugerii nucleare“.28
Dacă extragem, pur și simplu, faptele din discursul ironic al crainicului, putem spune că decizia lui Hrușciov de a încheia o înțelegere chiar a salvat omenirea de la dezastrul nuclear.
Criza nu se sfârșise încă. Pe 8 noiembrie, Pentagonul a anunțat că toate bazele cunoscute pentru rachete ale rușilor fuseseră defectate.29 În aceeași zi, raportează Stern, „o echipă de sabotori a executat un atac asupra unei fabrici cubaneze“, deși campania de teroare desfășurată de Kennedy sub numele de Operațiunea Mangusta, fusese contramandată o cial în momentul de vârf al crizei.30 Atacul terorist de pe 8 noiembrie pare să susțină a rmația lui McGeorge Bundy că amenințarea la adresa păcii era Cuba, nu Turcia, unde rușii nu aveau intenția de a desfășura un atac letal – deși nu e foarte clar la ce anume se gândea Bundy sau ce ar putut înțelege.
Încă și mai multe detalii ne sunt livrate de respectatul profesor Raymond Gartho , care avea și o experiență bogată de lucru cu guvernul, în relatarea sa atentă făcută în 1987 despre criza rachetelor. Pe 8 noiembrie, scrie el, „o echipă cubaneză de sabotaj, deplasată din SUA, a reușit să arunce în aer o
uzină cubaneză“, ucigând 400 de muncitori, conform unei scrisori trimise de guvernul cubanez către secretarul general al ONU.
Gartho comentează: „Sovieticii au văzut [în acel atac] doar o încercare de a da înapoi în privința a ceea ce era pentru ei principala problemă în discuție: asigurările americanilor că nu vor ataca Cuba“, în special dat ind faptul că atacul terorist fusese lansat dinspre SUA. Acțiuni ca aceasta și ca altele, în care au fost implicate terțe părți, arată din nou, conchide el, că
„riscurile și pericolele de ambele părți puteau extreme, iar catastrofa nu era exclusă“. Gartho trece, de asemenea, în revistă numeroasele acțiuni criminale și distructive ale campaniei teroriste a lui Kennedy care cu siguranță ar reprezentat motive mai mult decât su ciente pentru război, în cazul în care America sau aliații ei ar fost mai degrabă victime decât agresori.31
Din aceeași sursă a ăm că, pe 23 august 1962, președintele formulase Memorandumul de Acțiune privind Securitatea Națio nală (MASN) nr. 181, adică „un ordin de a pune la cale o revoltă internă care avea să e urmată de o intervenție militară americană“, ceea ce a implicat, cu siguranță, „manevre și planuri militare semni cative și deplasări de trupe și echipamente“ care sigur nu au rămas neobservate de Cuba și Rusia.32 În august, atacurile teroriste au fost intensi cate, incluzând atacuri din șalupe asupra unui hotel cubanez de pe țărm, „unde se știa că se adună tehnicienii militari ruși, ucigând o mulțime de ruși și de cubanezi“; atacuri asupra navelor de marfă
englezești și cubaneze; contaminarea transporturilor de zahăr; și alte asemenea atrocități și acte de sabotaj, majoritatea puse la cale de organizații cubaneze din exil cărora li s-a permis să se desfășoare liber în Florida. Puțin mai târziu, a venit „cel mai periculos moment din istoria omenirii“, nu chiar din senin, aș spune.
Regimul Kennedy a reînceput acțiunile teroriste imediat ce criza s-a sfârșit. Cu zece zile înainte de asasinarea sa, a aprobat un plan CIA pentru
„operațiuni de distrugere“ efectuate de către forțe angajate de americani împotriva „unei ra nării de mari dimensiuni și depozite de stocare, a unor fabrici de prelucrare a zahărului, asupra unor poduri, construcții din porturi, la care s-au adăugat distrugerea subacvatică a unor pontoane și
vase“. O tentativă de a-l asasina pe Castro se pare că a fost pusă la cale chiar în ziua în care a fost asasinat Kennedy. Campania teroristă a fost contramandată în 1965, dar, spune Gartho , „unul dintre primele acte ale lui Nixon, în 1969, a fost acela de a ordona CIA să intensi ce acțiunile împotriva Cubei“.33
Putem cel puțin auzi vocile victimelor în cartea istoricului canadian Keith Bolender, Voices from the Other Side, prima dintre istoriile orale ale campaniilor terorii – o carte care probabil că abia va remarcată, în special în Occident, din pricină că ar dezvălui prea multe lucruri incomode.34
În Political Science Quaterly, publicația Asociației Americane de Științe Politice, Montague Kern observă că ceea ce s-a numit Criza Rachetelor Cubaneze este „una dintre acele crize pe deplin fabricate… în care un inamic ideologic (Uniunea Sovietică) a fost perceput universal ca ind un agresor, ducând la un efect centripet care a însemnat un ajutor uriaș pentru președinte și o creștere a spectrului de soluții politice a ate la îndemâna lui“.35
Kern are dreptate să spună că lucrurile sunt percepute astfel „în mod universal“; excepție fac poate doar cei care au reușit să se elibereze măcar în parte de lanțurile ideologice, încât să dea o oarecare atenție faptelor. Kern este, de fapt, unul dintre ei. Un altul este Sheldon Stern care recunoaște ceea ce nonconformiștii ca ei știau de mult. Din ce scrie el, știm acum că
„explicațiile date inițial de Hrușciov pentru trimiterea de rachete în Cuba au fost în mod fundamental adevărate: nu s-a intenționat nici un moment ca aceste arme să reprezinte o amenințare la adresa SUA, ci au fost, mai degrabă, o încercare de a-i proteja pe aliații cubanezi de atacurile americane și, totodată, o încercare disperată de a da lumii impresia de egalitate în cursa nucleară“.36 Dobbs crede, de asemenea, că „președintele Castro și aliații săi aveau motive reale să se teamă de încercările americane de a schimba regimul de la Havana, printre ele existând și posibilitatea, în ultimă instanță, de a invada Cuba… [Hrușciov] era de asemenea sincer în dorința sa de a proteja revoluția cubaneză de inamicul puternic de la nord“.37
„Teroarea terorilor“
Atacurile SUA sunt cel mai adesea considerate de comentatorii americani drept mici glumițe, șicane ale CIA care au scăpat parțial de sub control.
Nimic mai fals. Cei mai buni și mai inteligenți dintre comentatorii americani au reacționat isteric la eșecul invaziei din Golful Porcilor, inclusiv președintele care a informat solemn întreaga națiune: „Societățile slabe, nehotărâte, care își plâng de milă, vor dispărea în praful istoriei. Numai cei puternici… ar putea supraviețui.“ Iar ei ar putea supraviețui din câte se pare doar practicând masiv teroarea – deși această adăugire a rămas secretă și nu este cunoscută nici astăzi loialiștilor care cred că inamicii ideologici „sunt cei care au atacat“ (o percepție aproape universală, după cum observa Kern).
După înfrângerea din Golful Porcilor, scrie istoricul Piero Gleijeses, JFK a instituit un embargo zdrobitor pentru a-i pedepsi pe cubanezi pentru că
rezistaseră unei invazii orchestrate de SUA și „l-a rugat pe fratele său, procurorul general Robert Kennedy, să conducă grupul la nivel înalt de cooperare între agenții, care urma să supervizeze Operațiunea Mangusta –
un program cuprinzând operațiuni de război paramilitare, economice și de sabotaj – pe care a lansat-o spre sfârșitul lui 1961 pentru a abate «teroarea terorilor» asupra lui Fidel Castro, sau mai prozaic, pentru a-l răsturna“.38
Expresia „teroarea terorilor“ a fost folosită prima oară de Arthur Schlesinger, în biogra a sa cvasio cială a lui Robert Kennedy, cel care a fost însărcinat să conducă războiul cubanez și care a informat CIA că problemele legate de Cuba „au prioritate printre afacerile guvernului american – orice altceva este secundar – nimic nu va cruțat: timp, resurse materiale sau umane“ în efortul de a răsturna regimul Castro.39 Operațiunea Mangusta a fost condusă de Edward Lansdale, care avea ex periență în operațiunile de
„contrainsurgență“, termenul o cial pentru operațiunile teroriste desfășurate de noi. El a oferit un desfășurător de operațiuni care urmau să ducă la
„revoltă deschisă și căderea regimului comunist“ în octombrie 1962.
„De niția nală“ a programului recunoștea că „succesul total va necesita intervenția directă a armatei SUA“, după ce terorismul și subversiunea vor pregăti terenul pentru asta. Urma ca intervenția militară să se desfășoare în octombrie 1962, atunci când a început criza rachetelor. Evenimentele pe care
tocmai le-am trecut în revistă ne ajută să înțelegem de ce Cuba și Rusia aveau toate motivele să ia serios în considerare astfel de amenințări.
Câțiva ani mai târziu, Robert McNamara a recunoscut că teama Cubei de un atac era justi cată. „Dacă aș fost cubanez sau sovietic în acel moment, aș gândit la fel“, a observat el la o conferință aniversară dedicată trecerii a 40 de ani de la criza rachetelor.40
Cât despre „încercarea disperată a Rusiei de a crea impresia de egalitate în cursa nucleară“, despre care vorbește Stern, să ne amintim că victoria foarte strânsă a lui Kennedy la alegerile din 1960 s-a bazat substanțial pe fabricarea unei „curse a rachetelor“ menite să îngrozească țara și să-i facă pe americani să condamne politica lui Eisenhower privind securitatea națională ca ind prea moale.41 A existat într-adevăr o „cursă a rachetelor“, însă una în care americanii au condus detașat.
Prima „declarație publică, neechivocă a administrației“ cu privire la adevăratele fapte, considera analistul strategic Desmond Bal în studiul său o cial cu privire la programul de înarmare nucleară al lui Kennedy, a fost făcută în octombrie 1961, când secretarul adjunct al apărării Roswel Gilpatric a informat Consiliul de afaceri că „SUA vor rămâne, după un atac surpriză, cu un sistem de lansare a rachetelor nucleare mai mare decât forța nucleară pe care rușii ar putea-o utiliza la o primă lovitură.“42 Rușii erau, desigur, conștienți de relativa lor slăbiciune și vulnerabilitate. Erau, de asemenea, conștienți de reacția lui Kennedy atunci când Hrușciov s-a oferit să-și reducă serios capacitatea militară ofensivă și s-a apucat să facă aceasta unilateral: președintele nu a răspuns și s-a apucat, în schimb, să pună bazele unui uriaș program de înarmare.
Stăpânii lumii, atunci și acum
Rămân două întrebări cruciale despre criza rachetelor: cum a început? și cum s-a sfârșit? A început cu atacul terorist al lui Kennedy asupra Cubei și cu amenințarea unei invazii în octombrie 1962. S-a terminat cu refuzul președintelui de a accepta oferta Rusiei ce ar părut echitabilă oricărei persoane raționale, dar care era de neconceput pentru noi, întrucât submina principiul fundamental conform căruia America are dreptul unilateral să
